E greu de spus dacă am ieșit din criză, din moment ce cumpărarea de bunuri de folosință îndelungată e privită în continuare cu neîncredere. Dar nu aș vrea să amintesc, din nou, că românii au intrat în criză o dată și au ieșit de vreo trei ori până acum, ci să atrag atenția că în vremurile corporatiste pe care le trăim asistența la achiziționarea unui produs durabil e pe cale de dispariție.
Oamenii își cumpără televizoare, frigidere, aspiratoare, fierăstraie electrice, dulapuri sau canapele pe care și le montează singuri.
Așa-i modern - în timpurile suprarealiste pe care le traversăm - ca diviziunea muncii să se realizeze de către aceeași persoană ce se dedublează. Când nu se descurcă și revine la magazinul unde nu există un banc de probe, i se spune să citească bine schema de asamblare. Dacă vrea un obiect deja montat, ca să-l poată folosi imediat și ca să nu-și mai piardă timpul, i se replică sec că nu-i posibil.
Se apucă să sune la service, unde precizează că n-a înțeles din schema atașată produsului cum se asamblează, însă vocea de la celălalt capăt al firului îi replică ostil că doar dacă se defectează aparatul va face obiectul depanării, astfel încât omului chiar îi vine să strice bunul în perioada de garanție numai și numai să vadă cum merge.
Din toate cele prezentate aici se poate trage concluzia că, spre deosebire de perioadele capitaliste, când clientul era servit în cele mai mici detalii și i se spunea că are întotdeauna dreptate, se vede că celui ce achiziționează un produs îi ia ceva până să-l utilizeze și, în măsura în care timpul înseamnă bani, plătește mai mult pe un obiect. E o formă de inflație care nu se măsoară, la fel ca atunci când cineva produce o marfă mai slabă calitativ, pe care o vinde la același preț, scumpiri determinate sau nu de aportul mai mare de taxe către stat. Asta, cu mențiunea, desigur, că inflația trebuie privită ca deficit de productivitate, nu ca exces de bani.