Vrea bani de la salariaţii cei mai productivi, de la bogaţii, ce deţin sau nu iahturi, fără să restructureze nimic pentru ca să se majoreze baza de impunere şi apoi din creşterea volumului de business să pretindă bani din taxare. Poate că se prefac că nu ştiu, dar a cere bani, fără a genera premise se numeşte milogeală. Mâna întinsă nici măcar nu se oboseşte să spună o poveste şi atunci, potrivit „principiului” din Filantropica, nu trebuie să primească pomană.
Dacă nu credeţi ceea ce zic haideţi să ne uităm din nou pe discursul părintelui-fondator Eugeniu Carada. Are şi România aşa ceva, nu doar SUA au, e vorba de Carada, Brătianu sau Rosetti, de paşoptiştii şi postpaşoptiştii din cartea de istorie, în care n-au loc conducătorii actuali.
Potrivit lui Carada: „Criza noastră financiară nu provine atât din lipsa resurselor, cât din lipsa spiritului unei adevărate economii în bugetul cheltuielilor noastre, din reaua și nedreapta noastră sistemă de impozite, din legile vicioase de percepțiune, din neorganizarea institutelor de credit, din care cauză comerțul și industria țării sunt în decădere. Vom îmbunătăți finanțele noastre, mai cu deosebire îndată ce vom organiza creditul prin bănci agricole și comerciale, care să ridice comerțul, industria, agricultura; să redea viață prin stimularea și înlesnirea tranzacțiilor private, precum și a lucrărilor publice ale Statului și ale județelor. Fără un comerț, fără o industrie prosperă, un stat nu poate înainta; fără căi de comunicare și institute de credit, acelea nu pot prospera. A constitui dar creditul, a completa sistema noastră de șosele este mijlocul cel mai bun de a înlesni producerea, de a efteni exportarea productelor noastre. Cu acest mod de viață dat agriculturii și industriei noastre, vom mări avuția particulară și prin aceasta chiar vom înmulți și resursele tezaurului public”.
Carada spune că trebuie să se dezvolte business-ul în zona tradable ca să se poată pretinde bani la buget. Să încercăm, ca specie, să nu ne deosebim prietenii de duşmani, precum delfinii.
La rândul lor, suveranii britanici le-au taxat bogătaşilor - ca să le anihileze lipsa de încredere - numărul de ferestre, mărimea pălăriei, mănuşile şi parfumul. Iată câte idei fiscale „generoase” există, precum se supraimpozitează deja automobilele de peste 2.000 cmc. Dar asta, fireşte, fără a li se oferi celor de la care se doreşte să se încaseze taxe un spaţiu investiţional mai mare.
Uniți în ipocrizie ca politică de stat, întrebarea este cum vor minți în continuare solidar, ca să fie convenabil pentru toți? Și din nou îmi vine în minte o caricatură a lui Mardale, cu următorul mesaj: Hai sictir cu taxa voastră de solidaritatea, da’ ce-am furat împreună?