Există scriitori şi ziarişti care au acea calitate de a scrie repede, veritabili sprinteri în ale scrisului. Şi ei dotaţi cu talent incontestabil, alţi scriitori şi gazetari trudesc la fiecare frază, cumpănesc ceva vreme până găsesc logodna cea mai fericită între cuvinte, sunt maratonişti în momentul aşternerii pe hârtie. Împăratul metaforelor, vrăjitorul frumos al frazelor, maestrul Fănuş Neagu, scria greu, exigenţa lui în finisarea fiecărei metafore îl făcea să arunce pe jos peste zece ciorne, era nemulţumit şi pornea la rescrierea oricărui articol sau pagină de roman până muzica stilului său îi suna excelent. De altfel, intrase în folclorul gazetăriei rugămintea unui jurnalist mai hâtru, “nea Fănuş, dă-mi mie ciornele astea mototolite şi aruncate pe jos, că le semnez eu de rup gura cu editorialele de care mata erai nemulţumit”. În emisiunea mea de la Antena 1, acasă la marile personalităţi din lada de zestre a poporului român, l-am intervievat şi pe fermecătorul Fănuş Neagu. L-am întrebat când voi vedea scena în care şeful metaforelor Fănuş îşi va scrie literatura şi articolele la computer. În hohote de râs, maestrul mi-a răspuns, “ai înnebunit, Florine, eu abia am trecut de la creion cu gumă în capăt la pixul de doi lei şi tu îmi vorbeşti de computer?”. Dar frazele lui Fănuş aveau foşnetul tainic al stufărişului din Lunca Dunării, cuvintele lui şopteau ca firele de iarbă sub adierea zefirului, iar dintre ele ţâşneau metaforele ca zborul dropiilor din imensitatea Bărăganului. Prietenul lui, Adrian Păunescu, scria ca un torent dezlănţuit, dicta poezii de neuitat în douăzeci de minute. În autocar, a inventat o poezie în puţine minute şi i-a comandat lui Vasile Şeicaru să compună o melodie în 30 de kilometri, până la Constanţa, unde urma imediat un spectacol al Cenaclului Flacăra. Miile de spectatori din tribunele stadionului au izbucnit în urale la auzul în premieră a şlagărului “Iubita mea, să ne aruncăm în valuri”.