Absolvent de drept și ziarist, apropiat al liderului național-țărănist Iuliu Maniu, arestat în 1947, după instaurarea regimului comunist în România, și condamnat la ani grei de pușcărie, torturat, umilit, dar niciodată îngenuncheat, Corneliu Coposu a fost eliberat după 17 ani de supliciu. După revoluția din 1989, a reînviat PNȚ sub numele Partidul Național Țărănesc Creștin și Democrat și a creat Convenția Democrată Română (CDR). Om politic (ales senator în 1992) de o rară detentă morală, alintat Seniorul de lupii tineri din siajul PNȚ, Corneliu Coposu a reprezentat, până la moartea sa (de cancer pulmonar), în 1995, liderul incontestabil al opoziției într-o Românie debusolată, acaparată și manipulată de oportuniști din eșalonul doi al PCR (Partidul Comunist Român), generali aliniați politicii Moscovei, ofițeri ai Servicilor Secrete subordonați propriilor interese, emanați ai străzii etc.
Burghezul venit de la Paris să fure revoluția
„O majoritate covârșitoare dintre concetățenii noștri l-au descoperit în ianuarie 1990, când minciunile și manipulările celor care conduceau destinele țării îl prezentaseră drept «burghezul venit de la Paris să fure revoluția» sau cel care «nu mâncase salam cu soia alături de popor» în timpul regimului de tristă amintire.”, rememorează, astăzi, Ion-Andrei Gherasim, apropiat al Seniorului, în prezent președintele Fundației „Corneliu Coposu”. „Ce puteam răspunde celor care pretindeau că am apărut în ţară după revoluţie cu buzunarele doldora de dolari, ca să cumpăr ţara, când se ştia că am îndurat o mai cumplită mizerie în temniţe decât cei care au avut noroc să fie scutiţi de această încercare?”, se întreba, în 1990, dezamăgit, Corneliu Coposu. „Adevărul este că în perioada cuprinsă între decembrie 1989 și 11 noiembrie 1995, a fost cea mai atacată, denigrată și batjocorită personalitate politică din România.”, apreciază Ion-Andrei Gherasim.
Iertarea călăilor
„Din păcate pentru această țară - sesizează în continuare dl. Gherasim -, românii au descoperit dimensiunea morală și politică a Seniorului după plecarea sa la Domnul. Mulți l-au plâns, dar puțini l-au înțeles. În ianuarie 1990 a fost primul om politic care a vorbit despre un proiect de țară și necesitatea lui: integrarea în structurile euro-atlantice. Și-a iertat călăii, și-a iertat adversarii, a dat dovadă de toleranță și înțelegere pentru multe lucruri de neînțeles pentru marea majoritate. A iubit tinerii, fiind convins că ei vor fi cei care vor ridica din nou această nație! Seniorul, Președintele moral al României sau Prezidentul, cum îi spuneau alții, «Le vrai et le seul representant de la democratie en Roumanie» (Adevăratul și singurul reprezentant al democrației din România), cum l-a numit Jacques Chirac, cel care i-a acordat frumoasa și înalta distincție a statului francez, «Legiunea de Onoare», în grad de ofițer, a dovedit în întreaga sa viață că lupta și sacrificiul pentru o idee, pentru o cauză adevărată este mai presus de orice satisfacție sau plăcere de moment. A înțelege și a percepe ce înseamnă aceste virtuți este realmente un har și un miracol pentru lumea în care trăim, atât de goală de mesaj și de conținut, atât de superficială în a vedea ce înseamnă cu adevărat «a fi liber».”
Model de rezistență și demnitate
În continuare: „La fel ca mentorul său, Iuliu Maniu, a fost vizionarul, Omul care a intuit și a vorbit despre lucruri pe care puțini, foarte puțini, le-au înțeles și le-au «pătruns» cu adevărat atunci, la începutul anilor ‘90. El a văzut înaintea multora destinul nostru, destinul României. În «Testamentul» său a avut convingerea și speranța că binele va învinge, cu condiția să știm și să înțelegem ce înseamnă credința, jertfa și lupta pentru un ideal și pentru o cauză. A fost, cu siguranță, cel mai important reper al rezistenței și al demnității naționale în fața urmașilor comuniștilor și bolșevicilor instalați la putere în 22 decembrie 1989... Într-o lume fără direcție, care parcă a luat-o razna, avem nevoie poate mai mult decât niciodată de repere. Într-o lume marcată de riscuri multiple și discursuri extreme, avem nevoie, poate mai mult decât niciodată, de reperele pe care memoria recentă ni le oferă. Într-o lume plină de oameni politici, dar fără lideri politici adevărați, avem nevoie, poate mai mult decât niciodată, de acel reper pe care memoria noastră recentă ni-l oferă: Corneliu Coposu.”
Încredere din credință
Tot aici: „Cum de Corneliu Coposu a supraviețuit nu numai lungii perioade de detenție și izolare, dar cum de a devenit apoi un simbol în ciuda atacurilor nesfârșite venite din partea statului comunist și postcomunist? Mă gândesc la două motive principale: primul este legat de eroii Revoluției. Cine îi putea reprezenta politic mai bine? Cine din clasa politică de atunci putea reprezenta mai bine atât suferința, cât și nevoia de schimbare, atât patriotismul, cât și spiritul de sacrificiu? Al doilea motiv este legat de nevoia de Adevăr.” Pe larg: „Comunismul a fost regimul minciunii, deci și regimul neîncrederii. Cei care au venit la putere în decembrie 1989 au continuat politica minciunii și a neîncrederii. Or, Corneliu Coposu reprezenta prin el însuși un adevăr al suferinței de dinainte de 1989, dar și un adevăr al speranței, un adevăr al încrederii încăpățânate în România și români. De unde venea această încredere? Din credință. Credința poate da speranță în situații ce ni se par fără ieșire. Modelul Coposu e simbolul de lider care rezistă datorită credinței, de lider care, datorită coerenței principiilor, nu se lasă în bătaia vântului, de lider care poate arăta direcția, care poate uni și convinge.”
Cenușă-n cap la catafalc
Mai departe: „Secolul XX a fost cu siguranță unul în care lumea s-a schimbat, în bine sau în rău, de la un deceniu la altul. Au existat însă oameni politici care s-au încăpățânat să rămână la fel, să-și respecte ideile și principiile cu care au pornit pe sinuosul drum al politicii, să lupte și să se jertfească pentru ceilalți, să nu dorească să parvină cu orice preț, să-și iubească dușmanii și adversarii și, nu în ultimul rând, să aibă o credință de nezdruncinat în Dumnezeu. Pot să spun cu mâna pe inimă, fără teama de a greși, că Seniorul Corneliu Coposu a fost un astfel de om. Dimensiunea lui, din toate punctele de vedere, a fost uriașă, subiectivismul de care aș putea fi acuzat pentru că am stat lângă el și l-am cunoscut îndeaproape de mic copil, transformându-se, cu siguranță, în obiectivitate, dacă fiecare dintre dvs. ar analiza întreaga lui viață, așa cum a fost, fără înflorituri sau lucruri care «să dea bine». În încheiere, pentru a întări și mai mult tot ceea ce v-am spus, vă rog să meditați la cele scrise pe o bucată de hârtie, la data de 12 noiembrie 1995, la catafalcul său aflat la sediul PNȚCD din Piața Rosetti, de către cel care i-a fost adversar o viață întreagă, bolșevicul Alexandru Bârlădeanu: «Am pornit amândoi de tineri în viața politică având idealuri diferite. Istoria a demonstrat că tu ai fost cel care a avut dreptate!»”.
Ferestre deschise de Ana Blandiana
La rândul ei, poeta și militanta (pentru democrație autentică) Ana Blandiana își amintește cu nostalgie despre Senior: „A fost unul dintre puținii oameni de la care am învățat mai mult decât din cărți. Mulți ani nu i-am știut decât numele. L-am auzit pentru prima dată prin anii ’80 la posturile străine, într-o relatare despre reconstituirea PNȚ, făcută cu toate riscurile. Numele sever, întunecat, ardelenesc m-a frapat, iar acțiunea mi-a trezit admirația necondiționată, pe care am oferit-o întotdeauna gesturilor care mi se păreau fără speranță. În ianuarie ’90 era pentru mine tot doar un nume, un nume care începuse să fie mânjit de ordurile feseniste și cu care simțeam nevoia să mă solidarizez. Demisia mea din CFSN, în vitrina căruia fusesem așezată fără să fiu întrebată, s-a explicat și prin tratamentul la care fusese supus domnul Coposu cu o zi înainte, în 28 ianuarie, după ce frontul se transformase în partid (hotărâre împotriva căreia votasem doar șapte inși) și după ce devenise evident că noul partid nu intenționa să accepte o opoziție reală.”
Întâlnirea din strada Eremia Grigorescu nr. 3
În trena „pozelor” vechi: „De căutat ne-a căutat tot el. A apărut într-o seară târzie de noiembrie în apartamentul din strada Eremia Grigorescu nr. 3, transformat prin incredibilul altruism al locatarilor săi, dl Remus Mistreanu și mama sa, în sediul provizoriu al Alianței Civice. Era însoțit de domnul Diaconescu. Doi domni în vârstă care, așa cum stăteau așezați pe două dintre puținele scaune ale încăperii supraaglomerate, unde puteai tăia fumul și entuziasmul cu cuțitul, păreau o delegație venită din altă lume, lumea părinților noștri, ca să ne încurajeze și să ne binecuvânteze. A fost un moment solemn și intimidant, ca orice întâlnire între generații: ei, veniți din cei 17 ani de închisoare ai fiecăruia, noi, ieșiți fiecare din meandrele originilor noastre «nesănătoase». A fost, în sensul cel mai profund și esențial, o întâlnire.”
Între oglinzi coclite și paralele
Din nou Ana Blandiana: „Pe un plan diferit, dar nu mai puțin simbolic, îmi amintesc din același, atât de acut, an 1990 o altă întâlnire. În sala cu oglinzi a Casei Scriitorilor fusese organizată o recepție în cinstea lui Bernard Pivot, care adusese în dar recent descoperiților francofoni un transport de cărți. Participau intelectuali români și funcționari francezi. Când a intrat domnul Coposu, francezii nu l-au cunoscut, iar «apoliticii» români au evitat să dea mâna cu omul care era ținta preferată a zvonurilor, calomniilor și insultelor. A fost o seară tristă, cu oameni stând cu spatele unul la altul, între oglinzi coclite și paralele. Mi-o amintesc pentru că îmi amintesc felul în care m-au rănit și m-au revoltat acea indiferență și acea meschinărie «intelectuală», felul în care m-am simțit străină de vechii mei colegi și solidară cu omul pe care aceștia nu aveau nici onestitatea, nici inteligența să-l ia în seamă. Și-mi mai amintesc cum acea indiferență m-a dus cu gândul la o alta, și mai amară.”
Fără cusur
Anume? „Văzusem la Londra, lângă Barbican Centre, o statuie a lui Nelson Mandela, un omagiu adus prizonierului politic pe care toate forțele democratice ale lumii urmau să-l ajute să ajungă la președinția țării lui. Și încercasem să-mi imaginez o statuie asemănătoare a domnului Coposu, iar caracterul incredibil și fantast al acestei reverii mă făcuse să mă gândesc la indiferența europeană acordată la tabieturile marilor puteri. Drepturile omului puteau fi apărate mult mai comod și mai profitabil în Africa de Sud decât în Europa de Est… După cum conștiința netulburată a colegilor mei putea fi întreținută mai ușor prin ignorarea tragicei măreții a celui pe care evitau să-l salute. Îmi amintesc azi aceste gânduri pentru că ele m-au apropiat irevocabil de domnul Coposu. Colaborarea noastră a fost de o mare simplitate și limpezime, fără cusur, aș putea spune. Și cred că a fost așa și pentru că, dincolo de idei și idealuri, ne lega faptul că aveam același tip de relație cu timpul.”
Timpi în timp
Aprofundat (despre timp): „Din motive diferite, nici domnul Coposu, nici eu nu aveam timp: el pentru că știa că nu-i rămăsese, eu pentru că voiam să mă întorc cât mai grabnic la scris. Iar această perspectivă ne făcea să trecem peste tot ce era derizoriu și perisabil, într-o adevărată obsesie a esențialului și a eficienței. Și totuși, spre deosebire de mine, care mă mișc mereu contra cronometru și trepidant, el nu se grăbea niciodată. Mai mult: în preajma lui, orice grabă devenea ridicolă. Oricât de puțin, timpul era pentru el un fragment de istorie în care lucrurile se clasau de la sine, potrivit importanței reale a fiecăruia. A fost unul dintre oamenii cărora aș fi vrut să le semăn, și poate singurul de la care am învățat mai mult decât din cărți. Simplul fapt că un om de șaptezeci și cinci de ani a reușit să învie un partid după patruzeci și cinci de ani de clandestinitate spune totul despre forța și tenacitatea domnului Coposu.”
Optimism, seninătate, echilibru
De ce n-a reușit să se impună decisiv pe scena politică postdecembristă? „Nu faptul că își petrecuse un sfert din viață în închisori și anchete i-a creat handicapul general, ci adversitatea deșănțată cu care a fost primit de cei care nu îi erau adversari, ci dușmani. Murdăria campaniilor duse împotriva lui dovedea frica uriașă pe care puterea recent instalată i-o purta. A fost, cred, un moment de abjecție fără egal - dacă exceptăm anii 1950. Un altul, asemănător, a fost acela care a precedat spargerea Convenției Democratice. Domnul Coposu a privit însă totul cu impenetrabila lui seninătate, părând un om venit din veșnicie să vadă zbaterea derizorie a unor efemeride. Trecuse prin încercări mai grele. Știa că răul va dura, dar binele va învinge într-o zi și, de aceea, n-a forțat niciodată lucrurile. A fost, cu siguranță, omul cel mai optimist pe care l-am cunoscut și cel mai echilibrat. N-a răspuns nimănui cu mânie, cu vulgaritate sau ranchiună. Singura lui pedeapsă era umorul și o îndărătnicie a opiniilor, exasperantă pentru adversari. În fond, Maniu nu făcuse altceva, iar ilustrul său discipol urma aceeași linie a inflexibilității ardelenești, care poate să pară celor superficiali dogmatism, dar care nu este decât fermitate și putere de caracter.”
Încercare nereușită
Niciun regret, nicio imputare? „Dacă, privind în urmă, mi-aș permite să îi reproșez ceva lui Corneliu Coposu, i-aș putea reproșa că fiind așa cum a fost, m-a convins și m-a lăsat să cred că asemenea oameni politici pot să existe în România, iar această credință, pe care nimeni și nimic nu a reușit să mi-o mai confirme, m-a făcut să-mi întrerup destinul literar și să-mi închin mai bine de zece ani din viață încercării de a crea o nouă generație de oameni politici care să-i semene. Încercare nereușită. Și totuși, ca și în cazul lui Maniu - omul politic care mai mult a refuzat puterea decât a deținut-o, care a fost mereu înfrânt, dar pe care, totuși, istoria l-a ales ca pe cel mai emblematic și luminos reprezentant al perioadei interbelice -, Corneliu Coposu, aflat mereu în opoziție, este singurul nume pe care românii îl țin cu respect minte din haosul ultimelor decenii. Aceste paradoxale opțiuni ale istoriei vorbesc însă mai mult despre noi decât despre cele două personaje aparținând într-o măsură mai mare idealului decât realității, vorbesc despre capacitatea noastră de a nu renunța la speranța că binele poate fi realizat. Numele lui Corneliu Coposu nu va dispărea atâta vreme cât în România va exista luptă și viață politică pentru că a fost un simbol, iar simbolurile nu dispar atâta timp cât este nevoie de ele. Modelul Maniu-Coposu rămâne în posteritate la fel de viu într-o lume care are atâta nevoie de modele.”
Câteva repere biografice
20 mai 1914
Corneliu Coposu s-a născut la Bobota, în județul Sălaj, ca fiu al protopopului greco-catolic Valentin Coposu și al Aureliei, născută Anceanu. Bunicul patern, Grigore Coposu, era preot, colaborator al lui Gheorghe Pop de Băsești. Bunicul matern, Gavril Vaida de Glod, era preot, văr primar cu Alexandru Vaida Voievod.
Crește și este educat într-o familie care desfășura o intensă activitate politică pentru recunoașterea drepturilor românilor în Imperiul Austro-Ungar, prin intermediul Partidului Național Român.
Tatăl, Valentin Coposu, vajnic militant pentru afirmarea cauzei românești în Transilvania, a suferit numeroase persecuții: a fost închis la Vac, Szegedin, Budapesta, sub acuzația de înaltă trădare. A fost pus în libertate de generalul Moșoiu, cu ocazia eliberării Budapestei după intrarea armatei române în capitala maghiară. Valentin Coposu a fost deputat în Marea Adunare de la Alba Iulia din 1918 și a votat Unirea.
Mama, Aurelia, fiica protopopului unit Iulian Anceanu și a Corneliei, născută Vaida, era descendenta unei vechi familii ce reunea tradițiile politico-culturale și religioase ale mediului românesc ardelean. Aurelia Coposu i-a educat pe cei cinci copii ai săi: Cornel, Cornelia, Doina, Flavia si Rodica, în spiritul moralei creștine și patriotismului românesc autentic.
1919 - 1923
Rolul cel mai important în evoluția sa ulterioară îl joacă apropierea și influența marelui artizan al Unirii din 1918, Iuliu Maniu, care devine mentorul și modelul său de-a lungul întregii sale existențe.
1930 - 1934
Studii juridice și economice la Universitatea din Cluj.
1935 - 1937
Președinte al Organizației de Tineret PNȚ din Cluj, colaborator la ziarul „România Nouă”, condus de Zaharia Boila, „Mesajul” (Zalau), „Unirea” (Blaj) etc.
1937 - 1940
Secretar personal permanent al lui Iuliu Maniu, pe care îl însoțește în toate misiunile și negocierile politice importante.
1940
Primește titlul de secretar politic al lui Iuliu Maniu, îndeplinind această funcție până la arestarea sa și a lui Maniu, la 14 iulie 1947. În această calitate l-a însoțit la toate negocierile și tratativele purtate cu negociatorii occidentali și cu liderii partidelor politice din coaliția antihitleristă. I s-a încredințat cifrul secret al corespondenței diplomatice prin care Opoziția negocia ieșirea României din Axă și întoarcerea ei către aliații tradiționali. Avea misiunea de a întreține relații confidențiale cu reprezentanții guvernului englez la Liverpool, cu delegații opoziției române care duceau tratative la Cairo, cu emisarii români de la Stockholm și cu comandamentul militar aliat din Italia (Foggia).
Se mută la București după cedarea Ardealului de Nord. Colaborează la săptămânalul „Ardealul”, publicația refugiaților transilvăneni. Scrie de asemenea în publicațiile „Zorile”, „Dacia”, „Șantier”, „Curentul”, „Cuvântul liber”, „Dreptatea” și altele. Semnează ocazional cu pseudonimul dr. C. Sălăjeanul.
1941
O cunoaște pe viitoarea sa soție, Arlette, fiica generalului Marcovici și a Jeannei Husser. Generalul făcuse parte din cabinetul Maniu, la prima sa guvernare. S-au cunoscut la Constanța, unde Maniu mergea la odihnă la hotelul francez ținut de bunica lui Arlette.
24 octombrie 1942
Căsătoria cu Arlette Marcovici (va fi arestată în 1950 și implicată împreună cu sora ei France într-un proces înscenat de spionaj; după ispășirea a 14 ani de pedeapsă, iese bolnavă grav din închisoare și moare pe 27 decembrie 1966).
Președinte al filialei PNȚ Sălaj. Este ales secretar general adjunct al PNȚ. Delegat al PNȚ la reinstalarea activității autorității românești în Transilvania de Nord.
Este promovat secretar al Delegației Permanente, forul conducător al partidului.
14 iulie 1947 – este arestat împreună cu întreaga conducere PNȚ, după înscenarea de la Tămădău, deși nu făcuse parte din grupul arestat acolo.
30 de ani se vor fi împlinit în 11 noiembrie 2025 de la moartea lui Corneliu Coposu.
„Corneliu Coposu a fost unul dintre puținii oameni de la care am învățat mai mult decât din cărți.”, Ana Blandiana, poetă
„Singura lui pedeapsă era umorul și o îndărătnicie a opiniilor, exasperantă pentru adversari.”, Ana Blandiana, poetă
Corneliu Coposu a reprezentat, până la moartea sa (de cancer pulmonar), în 1995, liderul incontestabil al opoziției într-o Românie debusolată, acaparată și manipulată de oportuniști din eșalonul doi al PCR.
„Corneliu Coposu reprezenta prin el însuși un adevăr al suferinței de dinainte de 1989, dar și un adevăr al speranței, un adevăr al încrederii încăpățânate în România și români.”, Ion-Andrei Gherasim, președintele Fundației „Corneliu Coposu”
„Într-o lume plină de oameni politici, dar fără lideri politici adevărați, avem nevoie, poate mai mult decât niciodată, de acel reper pe care memoria noastră recentă ni-l oferă: Corneliu Coposu.”, Ion-Andrei Gherasim, președintele Fundației „Corneliu Coposu”