„Autor dramatic, Crébillon-tragicul, cum a fost numit pentru a-l distinge de fiul său cu care a fost multă vreme contemporan, era descendentul unei familii onorabile, cu titluri de noblețe care datau încă din secolul al XV-lea, de pe vremea lui Filip cel Bun, duce de Burgundia. Tatăl lui, grefier la Curtea de conturi din Dijon, l-a încredințat spre educare iezuiților, care aveau să-l caracterizeze, în registrele lor, printr-o formulă pe cât de lapidară, pe atât de plastică: puer ingeniosus sed insignis nebulo... (copil inteligent, dar și mare pușlama); erau astfel anunțate atât talentul de care va da dovadă mai târziu, cât și gustul pentru independență care nu l-a părăsit niciodată.”, remarca cercetătoarea Mariana Petrișor în prologul unei minibiografii închinate lui Crébillon (Dicționarul scriitorilor francezi, Polirom, 2012).
Între Racine și Voltaire
Dar să dăm fir poveștii: „Îndemnat de familie, face studii de drept, este admis avocat și începe să lucreze în biroul unui procuror din Paris, maestrul Prieur, mare prieten al poeților, se pare; observând ușurința cu care versifica, acesta îl îndeamnă să scrie pentru scenă. Crébillon a avut cu siguranță norocul să înceapă să scrie într-un moment în care locul de mare poet tragic era vacant; Racine încetase, practic, să-și scrie marile tragedii în 1677 (când i se reprezentase Phèdre), iar Voltaire, care va fi considerat cel mai important poet tragic al secolului, nu-și va publica prima tragedie, Œdipe, decât în 1717. Se va instala deci confortabil în acest rol, chiar dacă unele dintre vocile avizate ale timpului nu s-au arătat încântate de drumul pe care Crébillon angaja tragedia franceză. O primă piesă, La Mort des enfants de Brutus (Moartea copiilor lui Brutus) (1703), îi este respinsă de către actori; încurajat de patronul său, scrie o a doua, Idoménée, reprezentată în 1705 și primită favorabil de către public. Crébillon se arată deja el însuși: un amestec de energie și de platitudini ce-l vor caracteriza întotdeauna, dar, mai ales, gustul pentru o intrigă complicată. Au urmat, la intervale apropiate, Atrée et Thyeste (1707), Électre (1708) și Rhadamiste et Zénobie (1711), aceasta din urmă primită triumfal și considerată, la momentul respectiv, capodopera creației lui, chiar dacă o personalitate ca Boileau ar fi exclamat, după ce a văzut-o: «Am trăit prea mult; ce vizigoți s-au năpustit asupra scenei franceze!»”.
Primă eboșă a melodramei
Cum se justifică fraza, în același timp injurie, dar și analiză? „Prin câteva «inovații» grație cărora Crébillon crezuse că își va creiona un stil propriu, inconfundabil: în ciuda emfazei limbajului, situațiile sunt mai puternice decât caracterele sau, mai corect spus, nu există nici caractere, nici pasiuni, ci numai situații, întâmplări stranii, incidente neprevăzute, care răstoarnă combinațiile cele mai bine urzite, nelăsând personajelor răgazul de a se analiza sau măcar de a se recunoaște. Într-un cuvânt, Crébillon înțelege să înnoiască tragedia tradițională prin barbarie și teroare («Corneille pusese stăpânire pe Cer, Racine pe pământ: nu-mi mai rămânea decât infernul», ar fi spus el). Interesantă ni se pare originea tuturor acestor «noutăți». Adică? „Mare cititor de romane, admirator pasionat al lui La Calprenède și al domnișoarei de Scudéry (admirație atestată de Elogiul istoric pe care îl va scrie fiul său), Crébillon realizează un teatru romanesc (F. Brunetière): om cu o imaginație foarte activă, ocupat tot timpul să încâlcească și să descâlcească firele unei acțiuni romanești (chiar și atunci când, precum în Rhadamiste..., subiectul pare inspirat din istorie), el înmulțește, amestecându-le, complicațiile inutile, surprizele și loviturile de teatru, sentimentele mari, discursurile galante, crimele, violențele, discursurile jignitoare, furia declamatorie, obținând nu o tragedie după gustul francez, ci o primă eboșă a... melodramei.”
Umbra unei tragedii
Mai departe: „Romanescul nu mai era în inimi, ci în evenimente; calitatea esențială a unei peripeții era să fie teribilă, iar a deznodământului - să fie oribil. În această perpetuă confuzie între mijloacele care vor deveni specifice dramei și cele ale romanului stă originalitatea lui, supărătoarea lui originalitate. Paradoxal, tragedia astfel concepută de Crébillon apare mai degrabă ca un martor-cheie al succesului și al popularității din ce în ce mai mari a... romanului. Numai că, dacă amestecul de roman și de dramă poate fi util, câteodată chiar avantajos, pentru romanul pe care, uneori, îl «hrănește» și a cărui intrigă o consolidează, el este întotdeauna funest pentru tragedie. Urmează apoi o perioadă în care gloria lui Crébillon începe să apună; îi sunt jucate piesele Xerxès (1714, reprezentată doar o singură dată), Sémiramis (1717, șapte reprezentații) și, aproape zece ani mai târziu, Pyrrhus (1726), piesă gândită pentru a răspunde delicateții spectatorilor, dar care nu mai era decât «umbra unei tragedii» și un fiasco în ceea ce privește stilul. După moartea soției sale, survenită, se pare, cam în aceeași perioadă, Crébillon duce o viață destul de retrasă, renunțând la compania oamenilor și preferând-o pe cea a animalelor.”
Pensie de o sută de ludovici dinspre Madame Pompadour
Casanova, pe care Crébillon încerca să-l familiarizeze cu subtilitățile limbii franceze, ne-a lăsat un portret, se pare, foarte veridic: „Crébillon era un colos: era înalt de șase picioare [...]. Mânca bine, povestea plăcut și fără să râdă: era celebru pentru vorbele sale de duh și era un excelent conviv; numai că-și petrecea viața acasă, ieșea rareori, nu primea pe nimeni, înconjurat fiind de vreo douăzeci de pisici cu care se distra mai toată ziua”. „Alături însă de acest personaj care ar putea fi caracterizat drept un boem pitoresc, găsim, paradoxal, și un altul, care îl zugrăvește ca un adevărat «demnitar al literelor», protejat mai întâi de regent (Philippe d’Orléans), apoi de doamna de Pompadour (marea favorită a lui Ludovic al XV-lea); succesul pieselor sale și aceste protecții îi aduc un fotoliu la Academia Franceză (1731) și postul de cenzor (1735); în această ultimă calitate, se pare că se face vinovat de interzicerea (1742) piesei lui Voltaire Mahomet, ceea ce va strica definitiv relațiile dintre cei doi, fiecare dorindu-și pentru sine titlul de «poet tragic». În ciuda existenței retrase și inactive pe care o duce, Crébillon nu este dat uitării: în 1745, doamna de Pompadour obține pentru el o pensie de o sută de ludovici din caseta regală și înlesnește tipărirea operelor sale. I se cere în schimb să reprezinte tragedia la care lucra, așa cum asigurau zvonurile, de peste douăzeci de ani; în cele din urmă, Catilina a fost reprezentată în 1748. Cei bine informați afirmă însă că succesul piesei, ca și majoritatea onorurilor cu care este recompensat autorul, erau dirijate împotriva lui Voltaire, care pierduse prietenia favoritei regale și, în consecință, trecerea de care se bucura la curte.”, mai nota biografa Mariana Petrișor.
Nevoia de a excita
Printre cele din urmă comentarii: „Le Triumvirat (Triumviratul) (1754) a fost ultima piesă pe care Crébillon a reprezentat-o înainte de a muri. Dintre cele nouă piese cunoscute, cinci sunt construite pe o confuzie (cf. fr. méprise există întotdeauna un personaj care nu este ceea ce pare să fie), așa încât peripețiile și deznodămintele sunt construite pe o recunoaștere (cf. fr. reconnaissance); din nefericire, utilizarea acestor mijloace era considerată, în epocă, o mărturie de slăbiciune din partea unui dramaturg. Chiar dacă, la prima vedere, teatrul lui Crébillon pare să continue marea tradiție a lui Corneille și a lui Racine (tragedie în versuri; subiecte inspirate din istorie, în special din cea veche; dragostea ca bază a intrigii; regula celor trei unități etc.), nu mai găsim, de fapt, decât «ambalajul» fără conținut, o fantomă a tragediei. Explicația principală a succesului de care s-a bucurat acest gen atroce pare să se regăsească îndeosebi în nevoia generală care domnește în epocă: aceea de a excita, prin mijloace noi și neobișnuite, o sensibilitate nepotolită. Contemporanii au aplaudat în teatrul lui arta de a da naștere terorii; sentiment pe care îl apreciau cu atât mai mult cu cât, pe de o parte, contrasta, în ultimii ani de domnie ai lui Ludovic al XIV-lea, cu «îndulcirea», cu «moleșeala» generală a moravurilor, iar pe de alta, procura un început de satisfacție nevoii de a fi emoționat, care va deveni «sensibilitatea» lui Marivaux, «sensibleria» lui Prévost și sentimentalismul lui Rousseau.”
Răsfăț mortuar
Crébillon a murit în 1762, iar onorurile l-au urmat și în mormânt. Mausoleul comandat lui J.B. Lemoyne, care urma să fie amplasat în biserica Saint-Gervais din Paris, nu a ajuns niciodată acolo, dar poate fi admirat în zilele noastre la muzeul din Dijon.
Opera
Idoménée (1705); Atrée et Thyeste (1707); Électre (1708); Rhadamiste et Zénobie (1711); Xerxès (1714); Sémiramis (1717); Pyrrhus (1726); Catilina (1748); Le Triumvirat (1754); principala ediție: Œuvres, Imprimerie royale, 1750; Théâtre complet, ed. A. Vitu, 1885; referințe critice: M. Dutrait, Étude sur la vie et le théâtre de Crébillon, Bordeaux, 1895; P. Ciureanu, Crébillon, Genova, 1965; J. Langfeld, Das Theater Crébillons. Prosper Jolyot de Crébillon 1674-1762, Köln, 1967; P.O. Le Clerc, Voltaire and Crébillon père: History of an Enmity, Banbury, Studies on Voltaire, CXV, 1973.
264 de ani se vor fi împlinit în 17 iunie 2026 de la moartea dramaturgului Prosper Jolyot de Crébillon.
Corneille pusese stăpânire pe Cer, Racine pe pământ: nu-mi mai rămânea decât infernul. – cuvinte atribuite lui Prosper Jolyot de Crébillon
Paradoxal, tragedia astfel concepută de Crébillon apare mai degrabă ca un martor-cheie al succesului și al popularității din ce în ce mai mari a... romanului. Mariana Petrișor, cercetătoare
Crébillon era un colos: era înalt de șase picioare. Mânca bine, povestea plăcut și fără să râdă: era celebru pentru vorbele sale de duh și era un excelent conviv; numai că-și petrecea viața acasă, ieșea rareori, nu primea pe nimeni, înconjurat de vreo douăzeci de pisici. – Casanova
9 piese dramatice atribuite lui Prosper Jolyot de Crébillon s-au păstrat până în zilele noastre.