Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Ani la rând, Viktor Orbán a fost privit ca un fel de profet al „alternativei”: pentru unii, eroul „suveranismului”, pentru alții, copilul rebel al Uniunii Europene, vecinul gălăgios care se ceartă cu toți și se pozează zâmbitor cu Putin. A mizat pe oboseala democrațiilor liberale, pe cinismul unei părți din electoratul european, pe fragilitățile Uniunii Europene. A crezut, sincer sau tactic, că proiectul european se va prăbuși și că el, cu micile lui victorii retorice, va putea spune „v-am spus eu”.
Numai că, în fața unei Rusii agresive, a unui război pe continent, a unei lumi tot mai polarizate, istoria a ales să-l contrazică. Uniunea Europeană nu s-a destrămat, NATO nu s-a rupt, vecinii Ungariei n-au cedat șantajului, iar Viktor Orbán a rămas, încet-încet, un om tot mai singur într-un proiect pe care nu-l mai poate controla.
La Băile Tușnad, în loc să se confrunte cu realitatea, a ales același repertoriu: insinuări la adresa României, mesaje ambigue despre Uniunea Europeană, fumigene despre „lumea multipolară” și „nevoia de pace” în care, desigur, agresorul este doar o forță geopolitică printre altele. De data aceasta, discursul a sunat anost, palid, ca o reciclare de clișee. N-a mai fost nici măcar scandalos în mod creativ. A fost, pur și simplu, previzibil.
Viktor Orbán și-a construit o parte din cariera sa recentă pe neînțelegerea deliberată a Uniunii Europene. Pentru el, UE nu este o comunitate de drept și valori. Este mai degrabă un bancomat ideologic: de acolo iei bani, dar nu vrei să-ți asumi regulile casei. Vrei fonduri structurale, piață comună, protecția NATO, dar fără stat de drept, fără presă liberă, fără justiție independentă.
Prietenia lui cu Vladimir Putin este atât o eroare morală, cât și o orbire strategică. În numele unui „realism geopolitic”, Orbán a ales de partea cui să stea într-un moment în care Rusia a călcat în picioare dreptul internațional, a măcelărit civili și a transformat agresiunea militară în instrument de politică externă, crezând că își poate permite să joace la două capete: cu banii Europei și cu gazul Rusiei.
Ceea ce nu a înțeles Viktor Orbán este că lumea de după 24 februarie 2022 nu mai este lumea în care își închipuia că poate dansa între Bruxelles și Moscova. Când tancurile rusești trec granițe, când bombardamentele lovesc orașe ucrainene, flirtul cu Putin nu mai este „strategie”, este o complicitate morală. Și aici se vede ruptura de realitate: în timp ce UE, cu toate imperfecțiunile ei, încearcă să-și regândească rolul, să-și securizeze flancul estic, să-și sprijine vecinii agresați, Viktor Orbán a jucat rolul unui prim-ministru de provincie cu ambiții de geopolitician, dar fără busolă morală.
Istoria nu are milă de astfel de figuri: pentru o vreme, le pune în prim-plan, apoi le așază acolo unde merită, în capitolul diverse.
Băile Tușnad au fost, ani de zile, scena preferată a lui Viktor Orbán pentru a lansa mesaje dure la adresa Bruxelles-ului, a „liberalismului decadent”, a „dictaturii corectitudinii politice”. Cu fiecare an, a încercat să joace același rol: tribunist al maghiarimii, lider vizionar al Europei Centrale, voce „curajoasă” a unui alt fel de Occident.
În 2026, însă, teatralitatea s-a transformat în caricatură. Lumea s-a schimbat, dar discursul a rămas pe loc. Fumigenele, insinuările, aluziile, reîncălzirea temelor despre „pericolul imigrației”, despre „Bruxelles-ul opresiv”, despre „drepturile minorităților” folosite ca unealtă geopolitică, nu mai păcălesc aproape pe nimeni.
Românii și maghiarii care îl ascultă astăzi nu mai sunt cei din 2010. Au văzut ce face Rusia în Ucraina, au văzut ce înseamnă dependența de energie ieftină de la un regim agresiv, au văzut și propriile lor guverne cum se rotesc la putere cu aceleași obiceiuri balcanice. Au învățat, pe propria piele, că cine seamănă zâzanie între vecini nu o face de dragul unuia sau altuia, o face de dragul propriei puteri.
Când Viktor Orbán aruncă, de la Tușnad, mici săgeți la adresa României, insinuând inferiorități, punând accent pe „suferințele maghiarilor”, dar trecând sub tăcere contextul real al colaborării în UE și NATO, nu mai pare un lider curajos. Pare, tot mai mult, un politician uzat, care caută un dușman extern pentru a acoperi eșecurile interne.
Sub Viktor Orbán, Ungaria nu a devenit „centrul Europei Centrale”, așa cum promitea retorica lui, ajungând în schimb un stat tot mai izolat. S-a certat cu Bruxelles-ul, a tensionat relațiile cu vecinii, a transformat internaționalizarea propriilor conflicte interne într-o obsesie. A blocat decizii europene esențiale, s-a așezat în poziția celui care spune „nu” de dragul de a fi remarcat.
Rezultatul? Fonduri europene blocate sau condiționate, o imagine internațională tot mai proastă, un viitor politic al Ungariei legat, riscant, de capriciile unui singur om, iar la final, o neîncredere, inclusiv în rândul maghiarilor, care nu se mai regăsesc în această autoizolare cu iz provincial.
În loc să fie un pod între România și Ungaria, între Uniunea Europeană și Est, între istoriile noastre complicate, Viktor Orbán și-a ales rolul de peșteră: un loc din care strigă, din când în când, către ceilalți, dar în care nu intră lumina dialogului real.
Paradoxal, în timp ce Viktor Orbán încearcă, periodic, să aprindă scântei între maghiari și români, realitatea îl contrazice. Românii care trăiesc în comunități mixte, maghiarii care trăiesc alături de români, oamenii care muncesc, își cresc copiii, plătesc impozite și credite, trec prin aceeași birocrație și prin aceleași spitale, nu își mai permit luxul urii. Ei știu, instinctiv, că nu noi, oamenii simpli, suntem dușmani unii altora. Știu că suntem, mai degrabă, victime ale acelorași jocuri. Un român din Harghita sau Covasna și un maghiar din Cluj au mult mai multe în comun între ei decât are oricare dintre ei în comun cu un politician care vine o dată pe an, ține un discurs inflamator și apoi se întoarce în biroul lui de la Budapesta sau București.
Orbanismul, ca linie politică, este falimentar economic, geopolitic și uman. El propune o lume în care identitatea este folosită ca armă, și nu ca o punte. În această lume, maghiarii sunt permanent ținuți în logica „noi vs. ceilalți”, românii sunt suspectați, romii sunt ignorați, lumea reală este sacrificată pe altarul unui naționalism de paradă.
Ceea ce nu a înțeles, poate, Viktor Orbán este că un lider devine istorie nu atunci când moare, ajungând în schimb să fie depășit de prezent atunci când nu mai poate vorbi onest cu acesta. Când te adresezi unei lumi care a văzut deja ce poate face imperialismul rus, ce poate face corupția internă, ce poate face prăpastia socială, cu un discurs reciclat de la începutul anilor 2010, nu ești altceva decât o voce obosită.
Orbán nu mai este astăzi simbolul unui curent european. S-a transformat în simbolul unei devieri periculoase care a pierdut trenul istoriei.
Întrebarea „relațiile româno–maghiare, încotro?” nu mai poate primi răspuns doar la Băile Tușnad sau în comunicate rigide de ministere. Este nevoie de dezbatere reală, calmă și curajoasă, în care să spunem clar câteva lucruri: românii și maghiarii din Transilvania nu au nevoie de politicieni incendiari, au nevoie de administrație bună, școli decente, spitale funcționale, infrastructură. Drepturile minorităților nu sunt „favoruri” nici ale Bucureștiului, nici ale Budapestei, sunt o parte a unui contract civilizat european, la care ambele state au aderat. Trecutul nostru este complicat, cu nedreptăți și suferințe de ambele părți, dar viitorul nostru nu poate fi construit decât împreună, în interiorul unui cadru normativ european și euro-atlantic.
Este momentul ca discursul politic să iasă din captivitatea obsesiilor lui Viktor Orbán și a reflexelor revanșarde. Să ne întrebăm, onest: cum putem colabora în domenii concrete, infrastructură, educație, sănătate, mediu, în folosul real al comunităților mixte? Cum ne asigurăm că un tânăr maghiar din România nu se simte străin nici la Cluj, nici la Budapesta, este acasă într-un spațiu comun european? Cum putem construi proiecte simbolice comune, nu doar confruntări rituale anuale? Atât România, cât și Ungaria merită mai mult decât lideri uzați care trăiesc din exploatarea fricilor vechi. Cele două țări vecine merită lideri capabili să spună:
„da, avem răni istorice. „Dar avem și o șansă istorică, aceea de a fi, împreună, parte dintr-o Europă în care diferențele culturale nu sunt prilej de război, reprezentând o oportunitate pentru îmbogățire reciprocă.”
În anul 1775, Samuel Johnson a afirmat că: „patriotismul este ultimul refugiu al unei canalii” sau tradus pentru 2026: „naționalismul este ultimul refugiu al ticăloșilor.”
Când un lider își construiește întreaga identitate politică pe ideea că „noi suntem asediați”, „ceilalți sunt vinovați”, „Bruxelles, românii, migranții, globaliștii” sunt problema, și nu propria lui incapacitate de a construi o Ungarie puternică, liberă, respectată, este momentul să ne amintim acest citat. Naționalismul sănătos înseamnă să-ți iubești poporul, nu să-ți urăști vecinii. Înseamnă să vrei ca maghiarul, românul, slovacul sau sârbul să poată trăi demn în propria lui limbă, nu să folosești aceste limbi ca muniție electorală. Viktor Orbán a ales, prea des, varianta facilă: refugiu în naționalism zgomotos, prietenii periculoase cu autocrați, conflicte sterile cu o Uniune Europeană care, cu toate defectele ei, i-a finanțat ani la rând proiectele.
Istoria, însă, nu va ține minte zgomotul, urmând să păstreze în memorie rezultatul: o Ungarie mai izolată, o regiune mai tensionată, o șansă ratată de a fi punte, nu prăpastie.
Pentru noi, ca români, lecția este dublă: să nu cădem în capcana de a răspunde urii cu ură, și să fim suficient de lucizi încât să spunem: „nu mai credem în lideri care trăiesc din a ne pune unii împotriva altora”.
Relațiile româno–maghiare nu trebuie să aștepte următorul discurs de la Tușnad pentru se pune în mișcare, fiindcă se scriu în fiecare zi, în orașele și satele noastre, în școli, spitale, firme, familii mixte. Iar acolo, din fericire, oamenii sunt deja mai înțelepți decât politicienii care încearcă să-i dezbine.
Orbán va deveni, mai devreme sau mai târziu, o filă de manual. Întrebarea este: vom avea maturitatea ca, atunci când se va vorbi despre el și despre noi, să se poată spune că am ales să fim mai mari decât micile lui fumigene?
Citește pe Antena3.ro
