În anii de relaxare fiscală 2016-2017, statisticile indică nu doar o majorare a cheltuielilor cu taxele, ci și plasarea lor peste cele cu mâncarea.
Salariații achită către Fisc 415 lei lunar, față de 245, cât alocă pentru alimente, în situația în care costurile fiscale se găseau la 309 lei în 2015. Timp în care, pensionarii plătesc doar 83 de lei pe lună.
După virarea impunerilor către stat, cei activi în câmpul muncii și cei inactivi rămân cu sume relativ similare pentru consum, în condițiile în care ultimii beneficiază de gratuitate la transportul în comun urban și de călătorii gratuite cu trenul.
Acestă egalizare a veniturilor arată că atunci când nu există o corelație între productivitate și remunerație, redistribuționismul primește numele de stat social, așa cum scrie în primul paragraf din Constituție.
Într-o țară în care pensionarii reprezintă principala forță de vot, preocupările legate de productivitate sunt marginale. Se administrează sărăcia - cererea agregată - în loc să fie stimulată bogăția - oferta internă - și din câștigul din volum să aibă toată lumea de câștigat, consumator și stat, căruia i s-ar lărgi baza de impunere.
Așadar, când o familie de salariați are cheltuieli cu taxele mai mari decât cu hrana, înseamnă că nu e încurajată productivitatea muncii, iar modul în care se stabilesc contribuțiile e nestimulativ pentru evoluția societății.
Și dacă o clasă se prevalează de lipsa educației pentru a conduce, atunci reacțiile n-ar trebui să îmbrace forme democratice. Cu precizarea că intervenționismul e necesar să nu fie discreționar, ci să se aplice legea, în circumstanțele în care și aceasta, și educația au un spațiu substanțial de îmbunătățire.
Iar când băncile excelează în produse pentru vârstnici, oare se adresează celor care depind de punctul de pensie ori acelora ce primesc pensii speciale? Fiindcă, deși se creează iluzia că avem o societate atentă la cei defavorizați, ea le poartă, de fapt, de grijă celor din categoriile “speciale”!