În cartierul Beit Yisrael din Ierusalim - cu o populație majoritar haridi (evreii religioși radicali) - Biserica Românească din Țara Sfântă duce, de ani buni, o adevărată luptă pentru supraviețuire. Și anul acesta a început la fel: radicalii au dat foc gardului bisericii.
„Cartierul Haridi” se află în apropierea Cetății Vechi a Ierusalimului, la granița cu zona de est a orașului, acolo unde începe sectorul palestinian. O legendă spune că aria fost aleasă de evreii radicali religioși - cunoscuți sub titulatura profană de ultraortodocși - fiindcă din acel loc și până la Zidul Plângerii erau fix 1.700 de pași. Exact cât Tora - legea sfântă a evreilor - dădea voie unui credincios să meargă în zi de Șabat. Au numit locul Mea Searim - „cartierul celor 100 de porți” - și au început să-și ridice case.
Chiar aici, la începutul anilor 1.900, românii aveau, deja, o bucată de teren. Pământul fusese cumpărat - la fel și o casă - de la o familie de arabi. Era aproape de Mormântul Sfânt, pelerinii veneau chiar dacă unii nu mai aveau posibilitatea să se întoarcă acasă. Polonezii și italienii deja construiseră bisericuțe, iar relațiile cu Patriarhia Ierusalimului erau bune. Așa că era importantă apariția unui așezământ bisericesc românesc.
„Mulți dintre domnitorii și ierarhii români au organizat colecte pentru ajutorarea așezămintelor de la Locurile Sfinte. Vasile Lupu, Matei Basarab, Constantin Brâncoveanu au făcut danii importante către așezămintele mănăstirești de aici - se mai pot vedea la Sfintele Locuri și chiar în tezaurul Bisericii Sfântului Mormânt diverse odoare prețioase din partea acestora. Cu toate acestea, la acea vreme, Biserica Ortodoxă Română nu avea în Țara Sfântă nici o așezare bisericească proprie”, povestește Teofil Anăstăsoaie, reprezentantul Patriarhiei Române la Ierusalim - „Pe atunci se ajungea destul de greu la Sfintele Locuri, și numai oamenii foarte bogați sau credincioși își îngăduiau o astfel de călătorie. Mulți dintre ei au rămas aici pentru totdeauna - la Ierusalim, pe valea Iordanului sau pe tot cuprinsul Țării Sfinte”.
Călugărul român e îmbrăcat în sutana neagră sub soarele puternic ce topește cartierul. Nu simte văpaia, a pus mult suflet pentru bisericile românești de la Ierusalim și de pe Valea Iordanului. Așezăminte care au trecut prin istorie și războaie. „Primul care s-a zbătut a fost omul de cultură Teodor Burada care, după multe demersuri a reușit, în 1906, să închirieze o casă în această zonă - Mea Searim - pentru un paraclis românesc care s-a sfințit în 1908. În anul 1912 s-a însemnat locul pentru a se pune temelia sfântului lăcaș”, își continuă arhimandritul istoria așezământului - „după înfăptuirea Statului Unitar Român, în 1918, s-a hotărât, împreună cu Patriarhia Ierusalimului, ridicarea de către noi a două așezăminte românești, unul la Ierusalim și altul pe malul râului sfânt Iordan. În 1935 s-a pus piatra de temelie a bisericii românești din Ierusalim, iar lucrările au durat până în anul 1938”.
Iar dacă pe Valea Iordanului bisericuța românească - găurită de bombe - abia ce a fost curățată de mine, la Ierusalim, Așezământul Românesc încă înregistrează lovituri: sticle de vin golite pe poarta bisericii, flegme ce se întind pe sigla Patriarhiei, resturi și gunoaie aruncate peste gard, peste florile de lângă lăcașul de închinare ortodox. Ușa bisericii poartă și ea semne - scrijelituri de la câte pietre au lovit-o din stradă.
Gunoi pentru „goimii” în sutane
Trec fosta „Linia Verde” - zona de demarcație între cartierele evreiești și cele palestiniene și văd aproape Cetatea Sfântă cu cele trei locuri importante: Mormântul Sfânt, Zidul Plângerii și moscheea Al Aqsa. Între ziduri nu a fost pace, pe afară se rotesc duzini de mașini cu militari și poliție. Ba sunt și patrule călare - bidiviii au armură la piept. „Granița” dintre cele două lumi e acum linia tramvaiului: ieși din înghesuiala cu miros de seu de oaie și cântare de muezin și dai într-o liniște ciudată. Fără miros și fără sunet. Un cărucior rupt scârțâie pe un gard. Unul mic, cu perciuni mari, trage de roata ruginită. Biserica Românească e pe strada Shivtei Israel - de pe acolo se aude chirăială. Sunt unii cu pălării largi, costume negre și cămăși albe, perciuni lăsați lungi. Unii mai în vârstă umblă într-un fel de pelerine de mătase, au pe cap căciuli mari de blană. Semn de bunăstare. La zece pași sunt mormane de gunoi - a fost sărbătoare, resturile zac în soare. Merg, aud cum unul scuipă tare. În rest, nimic. La următoarea poartă, iarăși: „Ptiu!”. Și un cuvânt, nu se înțelege. „Așa e și când ieșim în sutane. Asta auzim: Ptiu, Jesua! Adică scuipă pe Hristos”, povestea mai târziu arhimandritul Teofil.
Cartierul este, practic, o casă mai mare: fiecare se cunoaște cu fiecare, comunitatea e închisă. Nu sunt toți extremiști, dar o cruce la gât nu e bine văzută de unii dintre ei. Câțiva s-au distrat recent, se vede, pe gardul Așezământului Românesc - e plin de urme de flegmă uscată. „Înainte era altă poartă. A trebuit să o schimbăm, să montăm una mai înaltă, mai trainică”, zâmbește amar călugărul de la biserica românească. Pe întinderea gardului sunt locuri unde „apărarea” a cedat; nu e săptămână de la Dumnezeu în care vreunul să nu-și arunce gunoiul peste gardul așezământului. „De, ei zic despre noi că suntem goimi. Adică murdari, necredincioși. Și, de aceea, gunoiul trebuie să fie aruncat la gunoi. Așa zic ei”, spune arhimandritul. În colț, între benzinăria aproape lipită de gardul bisericii și porțile mari e morman de resturi. Și sticle de vin. Petele încă lucesc pe plasticul pus între drugii împrejmuirii.
Atacuri de toate felurile asupra Așezământului Românesc
Arhimandritul Teofil povestește despre necazurile clericilor din „cartierul Haridi” de după poarta bisericii. Pe trotuar trec evrei ultrareligioși, nu par agresivi. Dar orice ieșire în cartier poate deveni riscantă: acum ceva timp, măicuțele poloneze de vizavi au mâncat bătaie. Așa spune călugărul. Dinspre mănăstirea catolică nu se vede niciun semn, parcă e părăsită. Ceva seamănă, în schimb, cu așezământul românesc: și polonezii, și românii au gratii și grilaje la ferestre, gardurile sunt înțesate de camere video. „Bine ați venit la noi, la biserica noastră din mijlocul unor vecini cu totul speciali, nu prea prietenoși”, zâmbește monahul.
Cam la înălțimea capului, pe poartă, este semnul Patriarhiei Române, lucrat frumos în fier. Stema are deasupra o cruce, ținută de doi îngeri, ce era vopsită în bronz. Acum e îndoită, zgâriată, cu vopseaua sărită. În urmă cu ceva timp, un individ din comunitate a tăbărât pe stemă: prima dată a încercat să rupă crucea. Nu a mers, a luat un bolovan și a lovit, parcă turbat, în ornament. L-a îndoit un pic, dar a ajuns la epuizare de cât izbise. Ca să se răcorească, omul a mai adunat bolovani și a bombardat camera de supraveghere care înregistra atacul. Nu s-a lăsat până nu a scos-o din funcțiune.
„Așa, bolovani vin din toate părțile. Și din față și de pe blocul ăsta”, spune călugărul despre flancul stâng de atac al unora dintre ultrareligioșii evrei: o clădire înaltă, cu un etaj construit nou, ridicată aproape peste biserică. Odinioară, de aici porneau pietre și alte obiecte dacă se auzea cântare bisericească - „La ei e un stil: când se mărește familia, mai construiesc un etaj. Așa a ajuns atât de înalt și sporesc și loviturile”.
Arhimandritul spune că tot din acest bloc s-a dat un atac mai special - locatarul de la parter s-a apucat să sape tunel pe sub gard. „Nu știu ce voia să facă. Dar riscam să se prăbușească chioșcul și aleea”, se miră preotul. Pe flancul respectiv nu e geam al așezământului care să nu fie blindat cu gratii și camere de luat vederi. În spate e mai liniște, despre cei de acolo, călugărul râde: „De Șabat, mai uită unul focul aprins, lumina aprinsă sau altele. Ne strigă pe geam să venim noi să le închidem aragazul sau să apăsăm pe întrerupător. Ei, conform legii lor, nu au voie. Ne ducem, îi ajutăm, pe urmă iar ne înjură”.
Au pus foc
Anul acesta a pornit iar urât pentru călugării de la Așezământul Românesc de la Ierusalim. Niște puști au pus de un chef: au găsit rezervorul benzinăriei descuiat, au înmuiat niște cârpe în benzina depozitată, le-au pus, apoi, pe gardul bisericii și au dat foc. La fel ca și în cazul celui care se chinuia să taie crucile de pe stema montată pe porți, pe imaginile capturate de sistemul de supraveghere - unul ce rivalizează, parcă, cu cel al obiectivelor militare, se vede un lucru interesant: niciunul dintre trecători nu este interesat de ceea ce se întâmplă. Ba, în cazul incendierii, se văd puștii - pălării largi, perciuni lungi - cum pregătesc relaxați șomoioagele îmbibate și cum se distrează când focul începe să topească din plasticul gardului. Ba, unul mai în vârstă se oprește și râde la lumină.
„Biserica noastră este înconjurată de un zid mai înalt pe care a trebuit să-l și fortificăm, să reziste la gesturile de neprietenie din partea vecinilor. De multe ori au aruncat cu gunoaie, cu pietre, au încercat să smulgă crucile, dar noi am rezistat aici. Am mers după îndemnul lui Iisus, să întoarcem și celălalt obraz”, povestește arhimandritul Teofil. În plus, călugării au mai anunțat și poliția. Care se descurcă greu cu comunitatea haridi din cartier - imaginile arată cum de câte o sărbătoare ultrareligioșii blochează străzile și scot brutal de pe carosabil orice mașină care ar vrea să treacă prin zonă. Polițiștii israelieni, băieți buni și săritori, au avut o idee genială: le-au dat călugărilor români un ciobănesc malinois. Câinele îi sperie teribil, știu monahii, pe radicalii care vedeau curtea bisericii ca pe o ghenă. Chiar și cu câinele, care „filează” zona de sub drapelul României, monahii nu au abandonat cursa înarmării: au blindat ușa de la intrarea principală - și bine au făcut, după câte lovituri de pietre sunt însemnate pe aceasta -, au pus grilaje și plase de sârmă la toate ferestrele, iar toaca se bate doar în spațiu închis, în fața altarului, în biserică.
„Strategia cartierului” însă s-a schimbat: au început plângerile către oficialități. „Dacă schimb o dală de pe alee, ei sună la Poliție. La orice lucrare pe care o facem, ne trezim cu agenții, cu inspectorii… control! Am înțeles că unii au cerut demolarea benzinăriei din față. Și că ar vrea să construiască acolo un bloc cu zece etaje”, știe arhimandritul despre planurile radicalilor de a „îngropa” biserica ortodoxă. Mai spre Mormântul Sfânt, în alte două locuri, radicalii par că au reușit să-i îndepărteze pe „goimi”: biserica italienilor și alta - evanghelică - au fost abandonate de mult.
Schitul românesc din câmpul cu mine
În liniștea bisericii sparte doar de sunetul de toacă ce cheamă la slujbă, chiar la intrare, în pridvor, este o icoană neprețuită: Icoana Maicii Domnului „Iordănița”. Oamenii știu că face minuni, la ea s-a rugat și Sfântul Ioan Iacob Românul pe când se canonea la schitul nostru din Valea Iordanului. Era prin 1935 când se termina construcția schitului românesc în locul numit Quasr al Yahud, aproape de râul Iordan - la locul botezului Mântuitorului. Icoana - ferecată în argint - fusese dăruită bisericii de trei credincioși și timp de 30 de ani a stat în bisericuța din Valea Iordanului. Și a făcut sumedenie de minuni, sunt consemnate multe mărturii despre cum rugăciunile au fost ascultate. În 1967, icoana a trebuit să fie dusă la Ierusalim. Începuse războiul, iar schitul românesc a ajuns ținta soldaților. Așezământul din Valea Iordanului a fost bombardat, din motive strategice sau de distracție. De o parte a râului luptau soldații israelieni, de cealaltă erau forțele iordaniene. Turla centrală a schitului a căzut atunci, pereții au fost rupți de schije sau lovituri de obuz în plin. Luptele s-au terminat în zonă prin 1970, dar schitul a rămas abandonat - se afla în mijlocul unui câmp de mine.
Acum, la peste 50 de ani distanță, ruinele schitului se află tot într-o zonă controlată de militari. Biserica însă a reușit aproape imposibilul: patriarhiile s-au unit și au reușit să obțină aprobarea și ajutorul israelienilor pentru a-și recăpăta proprietățile și lăcașurile. „Valea Mănăstirilor a intrat într-un proces special de deminare care s-a terminat de curând. Au fost deminați în jur de un milion de metri pătrați, au fost scoase și neutralizate cam 3.800 de piese de explozibil de către o firmă specializată în astfel de activități. Curățenia asta a costat aproximativ 4 milioane de dolari, plătiți din donații ale bisericilor sau donații internaționale”, povestește arhimandritul Teofil.
În pustiul de la Iordan, schitul arată trist după ce războiul a trecut prin el. O bucată din perete e prăbușită, pe zid se mai vede pictura veche. Albastrul sfinților contrastează cu galbenul deșertului și al bucăților de piatră smulse din acoperiș. În tavan se cască o gaură urâtă, un proiectil a făcut praf acoperișul pe care stă încă pictată Maica Domnului. O anexă a bisericii e ciuruită, n-a mai rămas nimic în jur. Arhimandritul Teofil nu deznădăjduiește: „Vom începe să reparăm și noi schitul. Cu aprobările speciale ale Armatei Israeliene”. Deasupra a ceea ce a mai rămas din altarul vechii bisericuțe, Iisus, copil, privește locul părăsit.