Ce vezi când iei cu asalt supermarketul? (Și) rafturi întregi cu alimente pline de calorii, intens procesate, „îmbunătățite” cu chimicale pentru a oferi un „gust maxim” și un „apetit nelimitat” (oamenii de știință angrenați în industria alimentară vorbesc despre substanțe care creează dependență). Asta e ceea ce mănâncă o mare parte a cetățenilor lumii. Știință pură la farfurie! Sau, mai exact, produse care îngrașă. Dar lângă aceste produse sunt plasate altele, total diferite. Care sunt acestea? Cele cu conținut redus de grăsimi sau fără grăsime, ușoare, dietetice, cu zero calorii, cu conținut redus de carbohidrați, fără zahăr - altfel spus, opțiuni „sănătoase” care au ca țintă chiar oamenii îngrășați de alimentele de pe rafturile „nesănătoase” și care acum sunt disperați să slăbească. „Într-un supermarket - apreciază jurnalistul BBC de investigații Jacques Peretti în studiul „Înțelegerile care ne-au schimbat lumea (Editura Litera, 2019) - cuprinzi dintr-o singură privire întregul spectru al obezității. Întreaga panoramă a luării și a scăderii în greutate, monopolizată de companiile care au analizat toate unghiurile și toate oportunitățile de a face bani. Ele au îngrășat societatea - nu ni s-a modificat nouă, ca rasă, metabolismul - și acum fac bani de pe urma epidemiei de obezitate”. Îndrăznețe afirmații! Formulate însă pe baza unor probe indubitabile, pe care le vom aprofunda în continuare.
Totul a început la New York, într-o pauză de masă
Cu mult înainte să existe cu adevărat o epidemie de obezitate, ideea unei probleme cu kilogramele în plus a fost scoasă din pălărie. Dăm curs cercetării lui Jacques Peretti: „În 1945, un statistician pe nume Louis Dublin, ce lucra la sediul Metropolitan Life din New York, era în pauza de prânz. Rămăsese în urmă cu statisticile și trebuia să-și impresioneze șefii. Dublin a început să se uite la primele de asigurări de sănătate pe care le plăteau clienții Met Life și și-a dat seama că acestea erau influențate enorm de greutatea clienților. Atunci i-a venit o idee”. O idee specială, fără îndoială! „Dublin a descoperit că dacă se cobora pragul de greutate astfel încât asigurații să fie trecuți de la categoria «supraponderal», la categoria «obez» - care prezintă riscuri de boală mai mari -, se puteau «crea» zeci de mii de clienți în plus”. Zeci de mii de oameni „normali” puteau fi trecuți, din pix, în categoria „supraponderal”. Miza? Acești clienți care erau catalogați acum ca „obezi” și „supraponderali” aveau să plătească o primă de asigurare mai mare, deoarece riscurile de boală asociate greutății lor erau considerate mai mari. „Dublin avea nevoie de niște parametri științifici pentru această teorie, așa că a inventat ceea ce se numește IMC (Indicele de Masă Corporală), o combinație între greutate și înălțime. Peste noapte, jumătate dintre americani au fost recatalogați ca supraponderali sau ca obezi și aveau de plătit, bineînțeles, prime mai mari companiei de asigurări”, menționa Peretti în ancheta care a zguduit din temelii elita companiilor cu afaceri de miliarde în industria alimentară.
Un fenomen bizar și o băutură dietetică
„Teoria nu avea la bază nicio demonstrație științifică. Dublin s-a uitat la datele din tabelele lui și a decis în mod arbitrar să ia greutatea ideală a oamenilor care aveau vârsta de 25 de ani și s-o aplice tuturor”, concluziona Joel Guerin, un alt jurnalist de investigații care a analizat, la vremea respectivă, metodologia lui Louis Dublin. Practic, cu patruzeci de ani înainte ca epidemia de obezitate să existe în realitate, Dublin inventase una în timpul unei pauze de prânz. „Met Life a făcut o afacere pe întreg teritoriul american, cu magazinele alimentare, cu cabinetele medicale și cu supermarketurile, care au început să instaleze cântare cu logoul Met Life. Gospodine îngrijorate și oameni de afaceri făceau vizite la doctori și li se spunea că așa era, noile calcule IMC arătau, într-adevăr, că erau un pericol pentru sine”, specula, la rândul lui, Jacques Peretti. Americanii - mai evidenția jurnalistul BBC - aveau în corpurile lor o bombă cu ceas: grăsimea. Iar problema trebuia rezolvată numaidecât. Ziarele vorbeau despre panica kilogramelor în plus care cuprinsese națiunea. Persoanelor cu un IMC deosebit de ridicat li s-a spus că erau expuse riscului iminent de a face un atac de cord sau un accident vascular. Dar ajutorul era la îndemână. În 1960, New York Times a relatat un fenomen bizar care cuprinsese toată America. Mamele amestecau formula de lapte pentru copiii lor și beau lichidul chiar ele. Descoperiseră că slăbeau dacă urmau o dietă lichidă. Imediat gigantul producător de preparate chimice Mead Johnson & Co. a descoperit breșa din piață și a lansat Metrecal, prima băutură instant dietetică. Directorul de marketing al companiei Johnson, C. Joseph Genster, inventase această denumire combinând cuvintele „metru” și „calorie”. Apoi, Genster a încheiat o afacere cu dieteticiana Sylvia Schur, care avea un renume în televiziune, ca aceasta să recomande Metrecal. La fel ca IMC, Metrecal părea ceva venit din sfera științei, dar avea nevoie și de credibilitate în fața publicului - pe care a câștigat-o prin asocierea cu numele de încredere al Sylviei Schur.
Experimentul de sub stadion
Și acum, pentru o mai bună înțelegere, o acoladă în timp: sub stadionul Minnesota Golden Gophers se află o rețea de o sută cinci de tuneluri subterane garnisite cu celule. În 1944, când Europa era devastată de foamete, guvernul american a vrut să afle ce s-ar întâmpla dacă SUA s-ar confrunta cu aceeași lipsă cronică de hrană, așa că a decis să facă experimente pentru a vedea ce se petrece cu corpul uman când este înfometat. Doctorul Ancel Keys, nutriționist prestigios, a primit sarcina de a face experimente pe treizeci și șase de persoane și de a monitoriza efectele pe care le va avea asupra acestora privarea sistematică de hrană. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Keys fusese responsabil cu crearea rației K pentru soldați: un baton energizant cu un conținut ridicat de calorii, practic prima gustare energizantă. În anii ’60, el a dobândit un renume internațional pentru promovarea „regimului alimentar mediteraneean”. A apărut pe coperta revistei Time și a fost aclamat ca noul guru al nutriției. În 1944, doctorul lucra în secret pentru guvernul american. „Timp de un an - nota Jacques Peretti -, dr. Keys și-a ținut cobaii umani în celulele de sub stadionul din Minnesota, limitându-le consumul de calorii la 1.500 pe zi, cu trei sute de calorii mai mult decât consumă astăzi, în medie, o femeie aflată la dietă, în Statele Unite. Aceste persoane aveau un regim necruțător de exerciții fizice, erau aruncate în bazine cu apă rece și silite să se uite la mâncare pentru a li se observa reacția”. Efectul? Bărbații au luat-o pur și simplu razna. În jurnalele lor scriau obsesiv despre mâncare, imaginându-și ce aveau să mănânce când aveau să iasă de acolo. Când erau duși pe terenul cu gazon de deasupra celulelor, unii încercau să mănânce iarbă. Unul dintre ei a mușcat un om de știință, un altul și-a tăiat trei degete cu un topor...
Dovada irefutabilă că dietele nu funcționează
Dar cea mai de preț constatare a venit atunci când dr. Ancel Keys a ordonat să fie hrăniți din nou normal. Cobaii umani au început să se îngrașe. Și chiar foarte repede. Nu doar că au revenit la greutatea lor inițială în numai câteva săptămâni, dar au depășit-o și au continuat să ia în greutate. Atunci cercetătorul și-a dat seama că dieta le modificase metabolismul, generându-le o tendință de îngrășare, deși aceasta nu existase anterior. Doctorul Traci Mann lucrează pentru NASA la Universitatea din Minnesota, studiind efectele psihologice ale dietei asupra corpului la doar o aruncătură de băț de locul în care și-a realizat Keys experimentele de înfometare. „Cu cât studiez mai mult descoperirile lui Keys, cu atât mai remarcabile mi se par”, se minunează aceasta. „Keys oferise dovada irefutabilă că dietele nu funcționează”, susține Mann. Dar descoperise, de asemenea, că noi creștem constant în greutate de fiecare dată când parcurgem ciclul yo-yo al dietei de slăbire, îngrășându-ne treptat. Pentru că nu înțelegem cum funcționează această creștere treptată a greutății, revenim mereu la diete ca la o soluție rapidă. Aceste descoperiri științifice ar fi trebuit să declare decesul industriei dietelor din fașă. În schimb, ele au oferit modelul perfect de afacere. Cum? „Înainte de război, dietele fuseseră niște capricii, dar niciodată o afacere coordonată, de miliarde de dolari. Keys a schimbat toate acestea, punând la temelia industriei dietelor știința de care avea nevoie pentru a o transforma într-o afacere profitabilă”, sublinia Peretti. Când cumperi o mașină și nu merge - detalia dr. Traci Mann -, o duci înapoi la furnizor și iei alta, dar dacă o dietă nu dă rezultatele așteptate, îți spui că e vina ta și revii mereu la ea. Este un produs blindat. Când Sylvia Schur a încheiat afacerea cu Johnson, în 1960, ca să recomande Metrecal, Keys a furnizat teoria științifică ce a servit drept temelie pentru noul remediu uimitor împotriva obezității, oferit de Mead Johnson. Dietele nu dau roade și tocmai din acest motiv funcționează ca o afacere.
Poker curat!
Industria dietelor a fost creată în urma unei decizii comerciale conștiente de a profita de pe urma panicii în privința sănătății, care în acel moment nu era realistă. Dar acum obezitatea este o criză reală în domeniul sănătății, iar industria dietelor nu o poate rezolva - mai remarca Jacques Peretti. Imediat, o completare: „Și nu e ca și cum celor care încearcă să slăbească le lipsește motivația: câțiva reușesc, în timp ce majoritatea dă încontinuu rateuri. Peste 95% din persoanele care țin dietă au mai încercat asta deja de nenumărate ori. Oare problema nu este decât că aceste persoane nu au voință sau mai e și altceva la mijloc?”. Răspunsul a venit de această dată de la Kelly Brownell, decanul Școlii de Politici Publice Sanford de la Duke University, unul dintre cei mai cunoscuți epidemiologi din lume în domeniul obezității: „Noi suntem responsabili pentru viețile noastre, dar când e vorba de slăbit, nu e chiar așa de simplu. Dieta de slăbit e ca pokerul. Cu toții primim la naștere un set diferit de cărți genetice. Dacă începi cu o mână proastă, îți va fi mai greu”. Concret? „Devine aproape imposibil să slăbești”. Și încă ceva: „Corpul are propriul termostat. Când depășim o anumită greutate - spune Kelly Brownell -, termostatul nostru e reprogramat. Odată ce am trecut de acest punct critic, e de două ori mai greu să slăbim, deoarece termostatul corpului se opune și mai mult dietei. Corpul crede că este înfometat și încearcă să revină la noua greutate, mai mare, reglată de termostat. În concluzie, expresia În orice femeie supraponderală există o femeie suplă care încearcă să iasă la suprafață este exact opusul adevărului biologic. În orice femeie care a reușit să slăbească există, de fapt, o femeie supraponderală care se luptă să revină la greutatea anterioară.
Aceste descoperiri științifice ar fi trebuit să declare decesul industriei dietelor din fașă. În schimb, ele au oferit modelul perfect de afacere”, dr. Traci Mann, NASA
Înainte de război, dietele fuseseră niște capricii, dar niciodată o afacere coordonată, de miliarde de dolari. Dr. Keys a schimbat toate acestea”, Jacques Peretti, jurnalist BBC
95% din persoanele care țin dietă au mai încercat asta deja de nenumărate ori. Oare problema nu este decât că aceste persoane nu au voință sau mai e și altceva?
Dieta de slăbit e ca pokerul. Cu toții primim la naștere un set diferit de cărți genetice. Dacă începi cu o mână slabă, îți va fi mai greu”, Kelly Brownell, epidemiolog