Jurnalul vă propune luni, 7 iunie, o carte de colecție, pe care o citești cu nesaț, mai mereu cu lacrimi în ochi, cu mândria că România a dat omenirii o astfel de personalitate. Până luni, regăsiți în Jurnalul un serial despre Nicolae Iorga, privit prin ochii celui mai apropiat colaborator, secretarul său particular, profesorul universitar doctor Dan Smântânescu (1909-2000). Povești neștiute din cei (doar) 69 de ani pe care Nicolae Iorga i-a închinat măreției poporului român.
Dan Smântânescu face o în cartea „Titanul Nicolae Iorga” o mulțime de dezvăluiri despre mentorul său, născut la 5 iunie, în urmă cu 150 de ani. Iată una dintre ele: „Voi reda un fapt pe care însuşi profesorul ni-l povestea cu haz: cum a învăţat într-o noapte, limba turcă. Caut să reproduc întocmai naraţiunea şi cuvintele profesorului:
Era în pragul Primului mare Război Mondial când se preparau premisele blocurilor militare, alianţele. Trebuia să sosească într-o vizită oficială, la Constanţa, cu o pompoasă escadră de război, Principele moştenitor al Sultanului. Trebuia să fie primit cu mare fast, iar după protocolul otoman, cineva urma să-i ţină o cuvântare de bun sosit, bine chibzuită din punct de vedere diplomatic, dar numai în limba turcă. Mare nelinişte la Bucureşti. Care mare personalitate să întâmpine, aşa cum se cuvenea, pe înaltul oaspete? Cine ştia limba turcă? În zarva iscată la primul ministru, cineva veni cu ideea salvatoare: „Oare nu avem între noi pe marele savant, profesorul Nicolae Iorga? El care este un mare poliglot, va putea rosti discursul de întâmpinare în limba turcă”. Liniştit, primul ministru mă cheamă urgent - era seara şi a doua zi dimineaţă sosea escadra - şi mă întâmpină cu aceste cuvinte:
- Domnule Iorga, vă rugăm să ne salvaţi dintr-o situaţie grea. Soseşte mâine Alteţa Imperială Otomană şi, conform protocolului, cineva trebuie să-l întâmpine vorbindu-i în limba turcă. Ne-am gândit că numai dumneata poţi s-o faci, cunoscând limba turcă.
- Dar, domnule prim-ministru, tocmai limba turcă nu o cunosc.
- Vai, ce ne facem! - începu a se văicări primul ministru.
Primul ministru era Ion I.C. Brătianu.
- Păi, nu vă mai chinuiţi atâta, am să învăţ limba turcă şi am să-i vorbesc în această limbă.
Uluit, prim-ministrul mi-a pus la dispoziţie un vagon salon. Mi-am luat de acasă din biblioteca mea o gramatică şi un dicţionar franco-turc, le-am pus în geantă şi am plecat la Gara de Nord, instalându-mă în luxosul vagon-salon. La orele 10 seara, trenul special a plecat.
Îndată m-am apucat de lucru. Am cetit integral, cu mare concentrare, gramatica limbii turceşti clasice şi am constatat cu o mare plăcere că mă interesa şi că o şi învăţasem de la prima lectură. Am trecut apoi la dicţionar. M-am gândit că trebuie să cunosc temeinic câteva mii de cuvinte al căror fonetism să-l pot rosti corect. Plimbându-mă prin vagon şi cetind fiecare cuvânt cu voce tare, am putut constata că după trei ore de muncă încordată îmi însuşisem suficiente vorbe, expresii încât să încerc o convorbire. Mi-am formulat un text al discursului, cu pondere gândit, şi, încercând a-l transpune în limba turcă, folosind cuvintele învăţate, am constatat că mergea foarte bine. Ştiam mai mult şi mai temeinic decât trebuia. Am rostit apoi, integral, discursul în limba turcă, durând mai bine de un sfert de ceas (termen protocolar); mi-am verificat pronunţarea, topica şi am constatat că reuşisem perfect. M-am culcat cam pe la trei noaptea, dar trepidaţiile trenului şi mai ales starea de tensiune în care mă aflam, m-au făcut ca până în zori să ţin interminabile discursuri în limba turcă. A doua zi, cu mare fast, pe cheiul portului Constanţa, recepţia oficială a Alteţei Imperiale.
Am ţinut discursul. Alteţa era vădit tulburată. Aflând de la aghiotantul său cine sunt, a venit să-mi strângă mâna şi să mă felicite cu aceste cuvinte:
- Sunt încântat, d-le Iorga, că aţi studiat limba turcă la Galata Sarai din Istanbul, încât o cunoaşteţi în forma sa clasică.
- Nicidecum, Alteţă, am învăţat limba turcă azi-noapte, în vagonul care m-a adus spre a Vă întâmpina.
Înmărmurit, Alteţa Imperială şi-a desprins de pe piept Steaua Ordinul Medgidia de aur masiv, bătută cu briliante şi mi-a prins-o pe piept spunându-mi:
- Această Stea merită să stea pe inima Dumitale!
Relatarea autentică a acestei întâmplări scoate în relief aproape legendara memorie a profesorului. Deşi mulţi contemporani - spre a-i inferioriza alte însuşiri native - îl gratulau cu expresii ca: are o memorie prodigioasă, totuşi marele savant obişnuia să mărturisească, uneori, intimilor săi, cu oarecare maliţiozitate: Toţi vorbesc despre memoria mea, dar nimeni nu pomeneşte despre munca mea”.
Citiți în zilele următoare cum a fost ovaționat Nicolae Iorga la Universitatea din Sorbona de cei mai mari savanți ai omenirii, veniți cu avioane speciale din toate ţările lumii ca să asculte şi să ia note de la lecţiile profesorului. Și ce personalitate mondială a spus: „În genunchi aş săruta mâna dreaptă a marelui profesor Nicolae Iorga”.