Crăciunul a devenit, pentru mulți, o vitrină a fericirii perfecte — mese pline, râsete, familii unite, fotografii care par să spună că toată lumea are „unde” și „cu cine”. Dar adevărul, cel nerostit, este că sunt foarte mulți oameni care ajung în această perioadă cu un gol în inimă, nu cu brațele pline.
Unii sunt singuri pentru prima dată.
Alții sunt singuri de ani de zile.
Unii au pierdut pe cineva.
Alții s-au pierdut pe ei înșiși.
Și toate aceste forme de singurătate sunt reale. Valide. Uman de grele.
Poate că anul acesta nu ai cui să spui „Crăciun fericit” dintr-o îmbrățișare. Poate că masa e mică sau lipsește cu totul. Poate că dorul doare mai tare decât frigul de afară. Este în regulă să doară. Nu trebuie să fii recunoscător, vesel sau „pozitiv” doar pentru că așa cere calendarul.
Crăciunul nu este un examen de fericire.
Nu este o competiție a bucuriei.
Nu este o dovadă că viața ta e ratată dacă nu arată ca a altora.
Dacă ești singur, asta nu spune nimic rău despre tine. Spune doar că ești într-un punct. Nu la capăt. Nu în afara lumii.
Poate că acest Crăciun este despre tine, nu despre alții.
Despre a respira fără a demonstra nimic.
Despre a-ți permite liniștea, chiar dacă e amestecată cu tristețe.
Despre a supraviețui unei zile care pentru alții e sărbătoare, iar pentru tine e pur și simplu… grea.
Dacă nimeni nu ți-a spus asta azi, lasă-mă să o fac eu:
meriți iubire, chiar și atunci când nu o primești.
meriți căldură, chiar și când casa e tăcută.
meriți speranță, chiar și când nu o simți încă.
Poate că nu azi.
Poate că nu mâine.
Dar viața nu s-a terminat pentru că un Crăciun te-a prins singur.
Și dacă tot ce poți face în seara asta este să te ții pe tine în viață, cu o cană caldă, cu o lumânare aprinsă sau cu aceste rânduri citite până la capăt — este suficient.
Crăciun fericit, celui care nu are cui să-l spună.
Ești văzut. Ești important. Și nu ești singur în singurătatea ta.