„Alături de Gabriela Adameșteanu, Dana Dumitriu rămâne cea mai importantă prozatoare română postbelică și, probabil, cel mai acut continuator al modernismului introspectiv interbelic (pe linia Hortensia Papadat-Bengescu - Anton Holban), fiind, în plus, un excelent critic și eseist - de fapt, singurul foiletonist-femeie important și relevant din România comunistă (Monica Lovinescu exercitându-și, totuși, «magistratura» în exil)”, considera criticul și istoricul literar Paul Cernat în limitele unui crochiu-altfel închinat prozatoarei Dana Dumitriu. „După un stagiu în Radiodifuziune și la câteva publicații, Dana a făcut parte, vreme de aproape două decenii, din faimoasa echipă de critici ai «României literare» alcătuită de George Ivașcu; din păcate, autoritatea critică i-a fost eclipsată de dominanta masculină a criticii vremii, inclusiv de partenerul ei de viață, Nicolae Manolescu”, șarja, în continuare, profesorul Paul Cernat.
Feminitatea (în criză), sub lupă
Mai mult, pe același credit (critic) deschis de profesorul Paul Cernat: „Dana Dumitriu este autoarea celei mai bune introduceri în opera lui C. A. Rosetti, liberalul revoluționar «roșu» (1984), și a unui remarcabil volum de teorie a romanului, inspirat de Henry James («Ambasadorii sau Despre realismul psihologic», 1976), cu idei despre «reflectorii» narativi care se vor regăsi, ulterior, în «ionicul» din Arca lui Noe. «Realismul psihologic» modernizat îl ilustrează ea însăși ca prozatoare, începând cu volumul de nuvele «Migrații» (1971), cuprinzând analize subtil-ironice ale unor cazuri de bovarism feminin. Următoarele volume de proză vor fi toate romane”. Unele notabile, fără îndoială: „«Masa zarafului» (1972) și «Sărbătorile răbdării» (1980) aprofundează cazuistica psihologică a feminității în criză și a cuplurilor dizarmonice, iar «Întoarcerea lui Pascal» experimentează, inteligent, formula romanului detectiv (Danei Dumitriu îi e atribuită și folosirea polemică a formulei «roman milițist»)”.
Individualism liberal și antibovarism amar-ironic
Ultimele tușe: „Capodopera sa - unul dintre cele mai valoroase romane românești istorice dintotdeauna - este trilogia «Prințul Ghica» (1982-1986), frescă psiho-morală a elitei politice din preajma debarcării lui Cuza, cu o reflecție de fină calitate în substrat privitoare la condiția umană în istorie”. Concluzia lui Paul Cernat: „Există, în mai tot ce a scris Dana Dumitriu, o ilustrare discretă a individualismului liberal (într-o genealogie lovinesciană, de la pașoptism la interbelic), dublată de un antibovarism amar-ironic. Jurnalul ultimilor ani, parțial publicat, e impresionant, acut și tăios. Autoarea lui a fost o femeie hipercultivată, superior-frivolă, și o minte lucidă. Sfârșitul ei prematur a fost consemnat de mai mulți apropiați, de la Nicolae Manolescu la Tia Șerbănescu (în romanul autobiografic «Femeia din fotografie», care îi e într-un fel dedicat).
În bătaia „Marelui Ochi”
Dana Dumitriu a reprezentat un „obiectiv” important pentru ofițerii serviciilor secrete din România comunistă, altfel nu se explică cele patru dosare voluminoase care poartă pe copertele lor numele prozatoarei. Urmărită (inclusiv în dormitor!) vreme de 17 ani, până la moartea prematură, „Rodica” sau „Doina”, cum o numiseră cerberii Securității, intrase în vizorul autorităților statului comunist după ce criticase în diverse cercuri politica partidului unic și pe conducătorul acestuia. De remarcat, pe lângă observațiile și notele ce reliefau aspecte până la urmă banale din viața scriitoarei, și câteva date interesante, care, adunate la un loc, ar putea ajuta la construirea caracterului unei Dana Dumitriu mai puțin cunoscute. Petiția prozatoarei către ministrul de Interne Gheorghe Homoştean este un astfel de document. Dar să aprofundăm chestiunea.
Vânarea unui apartament pe „Magheru”
„Este o cerere (datată 25 august 1985, Bucureşti) aparent banală, pentru rezolvarea unei situaţii la care nu s-au putut găsi soluţii, ambiţia şi dorinţa ei de a-i fi respectate drepturile fiind mobilurile care au făcut-o să se adreseze ministrului”, ne informează cercetătoarea Adriana Bărbat într-un articol găzduit de „Dilemateca” (nr. 86, 2013). Mai precis? „Dana Dumitriu dorea să cumpere în 1985 un apartament cu două camere în Bd-ul Gh. Magheru 29, et. 7 şi, din cauze neclare, nu îi era eliberată o adeverinţă necesară acestei tranzacţii. Cererea are în prima parte consistenţa unui CV”. Captivant, trebuie să recunoaștem. „«Mă numesc Dana Dumitriu, sînt membră a Uniunii Scriitorilor din Republica Socialistă România din 1970, am publicat zece cărţi de proză şi critică literară, am fost onorată cu premii ale Uniunii Scriitorilor, ale Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti şi ale unor reviste, am semnat şi semnez rubrici de critică literară la România literară, Argeş și am colaborat la aproape toate revistele din ţară. Din august 1968 pînă la sfîrşitul anului 1984 am fost redactor la România literară, iar de la 1 ianuarie 1985 sînt redactor la revista Secolul 20»”.
Sperietoarea Ceaușescu
„Următorul citat selectat - sublinia Adriana Bărbat - conţine o emoţionantă trecere de la invocarea Bucureştiului din trecut, cuprins cu dragoste în cărţile ei, la cel din prezent care, prin sistemul său, îi refuză dreptul de a locui unde doreşte: «Tovarăşe Ministru, sînt născută în Bucureşti, trăiesc aici de 42 de ani, am scris despre acest oraş cu dragoste în cărţile mele pentru că este și va fi spaţiul meu de existenţă, dar sînt obligată acum să înţeleg că, din motive ce nu-mi sînt cunoscute, nu am dreptul să stau unde doresc în Bucureşti»”. „Hotărârea ei, exprimată în finalul cererii, de a se adresa tovarăşului Nicolae Ceauşescu, în cazul în care nu i se va acorda acest drept, uimeşte - opina cercetătoarea. Dintr-o informaţie din 1986, aflăm că Dana Dumitriu s-ar fi mutat într-un apartament central, însă este vorba despre un apartament din str. Dionisie Lupu, ceea ce ne dovedeşte că cererea ei nu a dat rezultate”. Oare?
O femeie cu „vino-’ncoa”
Tot din dosarele întocmite de Securitate au rămas mărturii (mai mult sau mai puțin plauzibile) legate de viața sentimentală a Danei Dumitriu. Astfel, în perioada 1970/ 1971 - 1985/ 1986, scriitoarea ar fi format un cuplu cu criticul literar Nicolae Manolescu (cert e că în 1973 cei doi locuiau împreună). După despărțirea de Manolescu, în intervalul 1986-1987, Dana i-ar fi avut curtezani pe Petre Sălcudeanu, Bujor Nedelcovici, Leon Talpă și George Arion. O femeie cu „vino-’ncoa”, nu?
Avea „dulcele” în sânge
Fiică a unui cofetar din Târgu Mureș (bunicul ei fusese tot cofetar) și a unei mame dedicate vieții familiale, Dana Dumitriu a urmat, la București, cursurile liceului „Petru Groza” (1961), absolvind apoi Facultatea de Litere a Universității din capitală (1966). A scris foiletoane de critică literară în revistele „Luceafărul”, „Argeș” și „România literară”, fiind recunoscută drept una dintre cele mai ascuțite minți ale României comuniste.
Lăudată de propriul ibovnic
Nicolae Manolescu nu se sfia de cuvintele mari în strădania de a-și„încondeia” propria iubită: „În anii 1970-1980 - nota criticul literar -, Dana Dumitriu scria la noi cel mai radical roman psihologic. Își citise precursorii în felul ei stăruitor și cu creionul în mână: Hortensia Papadat-Bengescu, dar și Henry James, Marcel Proust, Virginia Woolf sau Lawrence Durell”.
Opera
Migrații, nuvele, 1971;
Masa zarafului, roman, 1972;
Duminica mironosițelor, roman, 1977;
Întoarcerea lui Pascal, roman, 1979;
Prințul Ghica, roman istoric, 1982-1986;
Ambasadorii sau despre realismul psihologic, 1976;
Introducere în opera lui C.A. Rosetti, 1984.
35 de ani s-au împlinit pe 10 octombrie 2022 de la dispariția prematură a Danei Dumitriu, stinsă din viață la doar 44 de ani din cauza unui cancer galopant.
„Alături de Gabriela Adameșteanu, Dana Dumitriu rămâne cea mai importantă prozatoare română postbelică și, probabil, cel mai acut continuator al modernismului introspectiv interbelic”, Paul Cernat, critic literar
Danei Dumitriu îi e atribuită (și) folosirea polemică a formulei „roman milițist”.
„Dana Dumitriu a fost o femeie hipercultivată, superior-frivolă, și o minte lucidă”, Paul Cernat, critic literar