Unul dintre momentele de geniu ale cinematografiei este fără doar şi poate scena finală din capodopera “Zorba Grecul”. Când totul se prăbuşeşte în jurul lui, se năruie şi construcţia menită să salveze afacerile, se năruie şi visele cu strop de speranţă, ei bine, în acel moment al dezastrului total, Anthony Quinn începe să danseze în ritm îndrăcit. Un dans din care ţâşneşte disperarea, un dans nebun şi inexplicabil când împrejur este doar ruină, e supapă prin care deznădejdea iremediabilă lasă o uşă întredeschisă spre supravieţuire şi pornirea unui nou drum. Dansul este strigăt din rărunchi când te-a prins în gheare explozia a tot ce ai ridicat cu sudoare şi încredere. Dansul este, pentru cei puternici, erată la înfrângere, recurs înaintat de cei care nu acceptă căzutul în genunchi. Prin norii de praf ai prăbuşirii funicularului, Zorba-Anthony Quinn arată că, dacă sufletul ţi-e gata mereu de zbor, nu eşti un pierzător, ci dansul te face de nebiruit. De mare efect a fost şi una dintre scenele memorabile reuşite de Sergiu Nicolaescu în bijuteria de film, după Rebreanu, “Ciuleandra”. Când moşierul vine cu fiul mototol s-o cumpere pe frumoasa satului, pe mândra care se iubea cu un flăcău deştept, dar sărac, ei bine, bogătaşii văd din maşină scena execuţiei unui grup de ţărani condamnaţi la moarte pentru participarea lor la Răscoala din 1907. Legaţi unul de altul prin lanţuri, jerpeliţi şi desculţi, ţăranii dansează Ciuleandra în faţa gloanţelor plutonului de execuţie. Dansul Ciuleandra e un clocot, o revărsare de energie şi biruinţă, ţăranii dansează tulburător, de neoprit, şi tălpile lor stârnesc noroiul, care le sare în barbă. Tot temperamentul, mereu la fierbere, din fiinţa poporului român, tot sufletismul lui şi setea de neînfrângere se află în ritmul Ciuleandrei, ca şi în tropotul fermecător al Căluşarilor. Dacii sfidau moartea şi dansau într-o misterioasă descătuşare când îi ucideau duşmanii prea mulţi în bătălii sau când îşi luau viaţa ca să nu cadă în mâna cotropitorilor. Am rămas uluit când în imensitatea Arenei Naţionale, când tricolorii marchează un gol, prin difuzoare se aude ca un tunet glasul Mariei Tănase în “Ciuleandra”: “Şi-ncă o dată, măi, băieţi, hoop ş-aşa, ş-aşa!”. Dansul ca medicament împotriva prăbuşirii sufletului, leac împotriva vitregiilor destinului. De neuitat este tangoul pasional, în nevedere, al fostului soldat acum orb, dansat trist şi demn de Al Pacino în filmul “Parfum de femeie”. Bărbatul niciodată învins, fără lumina ochilor, dansează cu sufletul, nu cu paşii.