România suferă în continuare de ceea se numea, într-o anumită perioadă, greaua moștenire. Adică, pentru a fi satisfăcute interese personale și de grup s-au făcut deficite bugetare de 5,5% din PIB în 2008, 9,5% în 2009, 6,9% - 2010, 5,4% - 2011 și 3,7% - 2012. Toate atacabile de autoritățile europene cu procedura de infringement, fiindcă sunt plasate peste limita prudențială de deficit bugetar de 3% din PIB, prevăzută în Tratatul de la Maastricht.
Dar pentru că au fost ani în care deficitele bugetului consolidat al statului român s-au plasat la niveluri duble-triple față de limită, datoria publică s-a mărit foarte repede, a ajuns la pragul de alertă de 40% din PIB, s-a triplat în cei câțiva ani de criză.
Iar marea problemă a acestei abordări a fost aceea că înainte de povestea cu coronavirusul, când devenise evident că nu prea mai e loc pentru deficite și datorii, s-a tot forțat creșterea economică, ca să se mai facă ceva-ceva deficit.
Știu că lucrurile acestea ar trebui explicate de analiști. Însă aceștia - cei mai mulți arondați pe lângă partide - nu se sinchisesc să observe că societatea e atât de slăbită după cât a fost furată, încât doar un mediu economic lipsit de ostilitate o poate face să funcționeze și recomandă investițiile cu resurse publice, acelea care nu se știe în cât timp ajung să fie profitabile și care strică invariabil „cash flow”-ul menajelor.
Și când discutăm despre riscurile unei datorii publice ce se umflă prea rapid, nici măcar nu ne referim la viitor în contextul în care ne confruntăm deja cu un deficit bugetar „demn” de perioada 2009 - 2010. În ritmul în care creşte deficitul, fără să se pună pe tapet chestiunea ce facem cu banii, datoria publică se va mări la 50% din PIB, deşi leul nu va arăta un dezechilibru accentuat, deoarece presiunea pe curs se reduce din rezerve şi potenţialul viitorului, folosit însă nu pentru dezvoltare, ci pentru ceea ce fac şi ceilalţi europeni.
Amintim că există o luare de poziţie pertinentă, care sună aşa: „Sunt ţări din America Latină care au intrat în default cu o datorie publică de 20%. Există în literatura de specialitate lucrări care spun că o fi 60% plafonul european privind ponderea datoriei publice în PIB, dar în cazul multor ţări, şi România se situează în această categorie, la o datorie de 40% din PIB, pieţele devin mult mai nervoase”.
La peste 50%, ce să mai zicem… Asta cu precizarea că România nu s-a dezechilibrat atunci când a mers pe mâna unor deficite şi datorii ce s-au majorat lent. Mai mult, analiștii ar trebui să explice de ce e de preferat excedentul în locul deficitului bugetar. E simplu: excedentul e garanția că nu se fură! În condițiile în care furtul pe timp de criză e la fel de letal ca și coronavirusul.