Observ un paradox trist: după căderea comunismului ne-am recăpătat, cel puțin în teorie, libertatea, însă ne-am pierdut progresiv umorul.
Asta nu înseamnă să regretăm "epoca de aur". Pe vremea lui Ceaușescu, umorul era, bineînțeles, o supapă de descărcare mai mult sau mai puțin controlată a tensiunilor și frustrărilor sociale, pentru a nu se acumula și a deveni politice. Făceam bancuri ca să nu înnebunim, iar ei ne-au lăsat o vreme să le facem ca să nu ieșim în stradă. Până n-a mai fost nimic de râs și am ieșit, iar unii au și murit cu ocazia asta.
Acum însă, în condiții de libertate, nemulțumirile au supape transparente de defulare. Se poate protesta, se poate acționa civic și în alte feluri, se poate vota, se poate pleca din țară. Umorul nu mai e un soi de fruct oprit, iar virtuțile sale terapeutice, de gardian al firescului omenesc, nu s-au pierdut câtuși de puțin.
Noi, în schimb, am devenit tot mai puțin capabili de umor. Se vede asta în penuria de bancuri bune, instalată în pofida faptului că rețelele de socializare, televiziunile și sălile de stand up comedy produc chiar în exces. Calitatea producției e în cel mai bun caz mediocră. Nimeni nu se mai ridică la nivelul Divertis din anii ’90, nici pe departe.
Poate că Divertis au fost mari și pentru că ținta lor era Sistemul ca atare, și nu una sau alta din taberele antagonice ale acestuia. În ziua de astăzi, fiecare din diversele grupuri adversare își creează propriul ansamblu de reguli de corectitudine politică a limbajului, adică liste de lucruri cu care n-ai voie să glumești. Pentru unii, intangibile sunt, de exemplu, minoritățile de orice fel, laolaltă cu George Soros, pentru alții – Patria, Biserica și Armata.
Astfel, umorul este retrogradat la condiția de armă politică partizană și nu își mai poate îndeplini funcția catartică în societate, aceea de a apăra firescul uman de inumanitatea inerentă a instituțiilor.