Mulți dintre noi am vizitat alte capitale europene care dispun de transport în comun subteran. Și am remarcat, fără îndoială, și spațiile comerciale de la metrourile occidentale și nu numai. În primul rând că acolo avem de-a face cu magazine standardizate. Toate arată mai mult sau mai puțin la fel, inclusiv din rațiuni estetice și de coerență a designului stațiilor. Și arată bine.
În al doilea rând, spațiile comerciale de la metrourile din alte țări sunt realmente utile. Asta pentru că oferta lor e diversificată. Au și alte lucruri decât covrigi și plăcinte. Poți să cumperi alimente, sucuri, bere, țigări și chiar și produse de curățenie și igienă. Cu alte cuvinte, cei care lucrează până târziu și se întorc acasă cu metroul au de unde să-și cumpere multe din bunurile esențiale de care au nevoie.
Dar de ce nu putem să avem și noi la metrou în București prăvălii ca afară? O explicaţie poate fi aceea că deținem mai puţin capital, ceea ce corespunde unui nivel mai redus de bunăstare. Dar un alt motiv îl găsim în filmul The Irishman, al lui Martin Scorsese.
Chiar aşa, de ce nu intră și sindicatele în sfera de monitorizare a Consiliului Concurenței, mai ales că unele nici măcar nu se sfiesc să se intituleze „cartel”?
Fiindcă legiuitorul a fixat, în 1996, regula că piața muncii este exceptată de la aplicarea Legii concurenței.
E drept că timp de un sfert de secol prima legislație antitrust din lume, respectiv cea din Statele Unite, a prevăzut implicit printre faptele anticoncurențiale și pe cele din sfera activităților sindicale.
Ulterior însă, SUA au exclus piața muncii de la aplicarea legislației privind sancționarea cartelurilor, motivația fiind că „munca unei ființe umane nu este o marfă și nici un obiect de comerţ”.