Dicționarele o fixează limpede: locuțiunea are sensul de „pe ascuns, clandestin”, fiind adesea asociată și cu varianta „pe sub tejghea”.
Dar cum a ajuns „mâna” să fie „paravan” pentru astfel de gesturi? Răspunsul ține de un mecanism foarte vechi: metafora născută dintr-un gest fizic.
Gestul simplu care a devenit metaforă
La origine, imaginea este concretă: când dai ceva „pe sub mână”, îl strecori dintr-o palmă în alta fără să fie văzut — fie pentru că nu e momentul, fie pentru că nu e „oficial”, fie pentru că nu vrei întrebări.
În timp, gestul a ieșit din planul literal și a intrat în registrul figurat: orice lucru făcut fără transparență (bunuri, servicii, informații, favoruri) poate fi „pe sub mână”.
Faptul că expresia circulă și în tandem cu „pe sub tejghea” întărește ideea de schimb ascuns, „dincolo de vedere”, în afara traseului normal al comerțului.
Legătura cu târgurile: când regulile se plăteau la vamă
În Evul Mediu și în epoca premodernă, târgurile și iarmaroacele nu erau doar locuri de întâlnire și negoț, ci și puncte fiscalizate. În spațiul românesc, documentele istorice vorbesc despre târguri periodice și despre faptul că în locurile de târg existau oficii vamale, unde operațiunile comerciale erau taxate.
Tot atunci, controlul era și practic: măsuri, greutăți, cântare. În descrierile despre metrologia medievală apar episoade de verificare și sancționare a negustorilor prinși „cu lipsă la cântar”, ceea ce arată cât de importantă era „vizibilitatea” tranzacției în târg.
De aici vine conexiunea logică (și foarte plauzibilă) cu expresia: când comerțul era supravegheat și taxat, tentația de a face unele schimburi în afara ochilor vameșului, ai dregătorului sau ai mulțimii era reală. Nu avem un „certificat” care să spună că expresia s-a născut într-un anumit târg medieval, dar contextul istoric explică perfect de ce un astfel de gest (strecurarea „sub mână”) a devenit, cultural, sinonim cu „clandestin”.
„Pe sub mână” în epoca modernă: de la negoț la „piața neagră”
În secolul XX, expresia explodează în uz tocmai în perioadele în care accesul oficial la bunuri sau informații e limitat. În România comunistă, limbajul cotidian a legat direct ideea de „pe sub mână” de rețele informale: „relații”, „pile”, „mărfuri greu de găsit”, cărți circulând discret.
Chiar și texte culturale despre acea perioadă notează explicit că anumite volume sau produse „se dădeau pe sub mână”, alături de bunuri de strictă necesitate — un indicator al normalizării formulei în limbajul epocii.
Nu suntem singurii: expresia are „surori” în alte limbi
Interesant e că ideea există și în alte culturi, cu imagini aproape identice: franceza folosește „sous le manteau” (sub mantou, adică pe ascuns), iar unele dicționare de expresii îl echivalează în română chiar cu „pe sub mână / pe sub tejghea”.
Asta sugerează un lucru important: nu e neapărat o invenție exclusiv românească, ci un tip universal de metaforă socială – când ceva nu se poate spune sau face „la vedere”, se mută „sub” ceva: sub mână, sub tejghea, sub mantou.
De ce a rămas expresia atât de vie
„Pe sub mână” a supraviețuit pentru că numește elegant un fenomen permanent: zona gri dintre reguli și realitate. O folosim și azi pentru:
-
tranzacții „neoficiale” (bunuri, servicii),
-
informații obținute „din surse”,
-
favoruri, intervenții, scurtături.
Într-o singură imagine — mâna care ascunde — expresia păstrează memoria veche a târgului supravegheat, a negoțului cu taxă, a „ochiului autorității”, dar și a ingeniozității omenești de a găsi mereu ocoluri.