FBI investighează acest caz, iar mama fetei şi soţul american au fost arestaţi pe 17 decembrie, pentru că au raportat dispariţia Mădălinei după trei săptămâni. Ultimele imagini cu fetiţa sunt din 21 noiembrie, din autobuzul care o ducea de la şcoală spre casă.
Diana Cojocari are 37 de ani şi în urmă cu 7 ani s-a mutat în Statele Unite ale Americii. Este originară din Republica Moldova şi provine dintr-o familie bună. Sora sa, rămasă în ţara de peste Prut, este foarte cunoscută. Este un artist cu milioane de fani, o mamă care are şi ea două fete şi, din aceste motive, nu a vrut să-i fie divulgată identitatea. Dar a vorbit despre ultima discuţie pe care a avut-o cu Diana Cojocari.
Când aţi vorbit ultima dată cu sora dumneavoastră?
Sora Dianei Cojocari: Cu o zi înainte să fie închisă. Orientativ, nu ştiu. 13, 14...
- Decembrie?
- Da. Decembrie.
- Cum era la telefon?
- Era emoţionată, plângea, bulversată... Nu ştiu... Credea că totul se ruinează. Nu ştiu... Era şi emoţionată foarte tare. Retrăia, îşi făcea griji.
- Ea v-a sunat pe dumneavoastră? Sau dumneavoastră aţi sunat-o pe ea?
- Iată... nu ştiu. Cred că eu am sunat-o şi apoi ea m-a sunat. Cumva a fost aşa între noi, să spunem. Că n-a fost o iniţiativă exactă a ei sau a mea.
- Ce v-a spus despre fetiţă?
- Mi-a spus că nu-i fata şi că îi pare foarte rău de cele întâmplate şi dorinţa ei cea mare: să revină fata ei şi să o vadă şi nu ştiu... Să fie totul bine.
- V-a spus cumva ce presupune ea că s-ar fi întâmplat cu fetiţa?
- Presupune că el (soțul său - n.n.), dar cu mare frică îmi spunea toate momentele astea, cu o frică faţă de el, nu ştiu... Şi probabil, din înţelesele mele, când ea spunea despre el, foarte tare se temea de ceea ce spune. Practic nu voia să-l învinuiască pe el cumva. Iată aşa înţeleg eu.
- Plângea la telefon?
- Da. Plângea! Plângea şi era supărată de cum s-a putut întâmpla una ca asta. Ea parcă nici nu realiza... Nu ştiu... Era foarte supărată şi... Mai vorbeam un pic, iar plângea. Mai vorbeam un pic, iar plângea.
- Îmi spuneaţi mai devreme că se simţea foarte rău.
- Se simţea foarte rău atunci în ziua când a dispărut fata. Dacă vorbim exact în data respectivă când nu mai era Mădălina acasă. Dar chiar în ziua în care am vorbit cu ea, normal că tot nu se simţea bine, pentru că era într-o stare de stres să spunem.
- În ziua în care a dispărut fata, cum adică se simţea rău? Ce v-a spus?
- Ea mi-a spus că s-a trezit dimineaţă cu o stare de vomă, de greaţă, de ameţeli, de dureri foarte mari de cap, şi primul lucru pe care l-a făcut, a mers în camera fetei, să vadă unde-i fata şi dacă ea se simte bine. Adică, dacă nu-i e rău la fel ca şi ei. Şi când a mers în cameră, a văzut că acolo nu-i nimeni.
- Îmi spuneaţi mai devreme că nu a dat-o dispărută la Poliţie imediat, dar că a căutat-o ea.
- A căutat-o ea, nonstop, practic zi şi noapte, cum a putut, nu ştiu, de una singură. Ea avea toată nădejdea şi şansele să o găsească ea, prin cartiere, prin toată zona unde ei locuiesc. Vă daţi seama! Ca o mamă... Mai ales că-i unica fiică a ei. N-a vrut să spună Poliţiei. Cu siguranţă că are temeri, are frici faţă de el. Nu ştiu, dar o frică atât de mare să ai, încât să nu zici nimic, că nu-i copilul... Nu pot să-mi dau seama. Eu ca mamă fiind. E foarte… să-mi imaginez asta. Dar atunci când ai o frică şi o spaimă atât de mare, eu cred că are loc a fi şi aceasta. Mai ales cunoscând-o pe ea. Fiind sora mea, normal că ştiu ce prezintă. Ea e o persoană foarte credulă, liniştită, deşteaptă, cumpătată. Eu rele nu pot să spun despre dânsa nimic. Şi toată lumea care zice că ar fi bolnavă psihologic, că şi-ar fi omorât copilul, eu subscriu cu mâna mea o sută de procente: EXCLUS! Categoric exclus! Deci nu şi iar nu! Alţii mai scriau, că am mai citit şi pe net asta, că e violentă, alcoolică, narcotică, nu ştiu mai ce... Categoric nu! Ea vine dintr-o familie normală de intelectuali: tăticul e profesor şi mămica, contabilă. Toată viaţa lor au lucrat. Adică, noi nu venim de undeva, de la...
- Când aţi vorbit cu ea, atunci pe 13, 14 decembrie, spuneaţi că plângea foarte tare şi că se temea foarte tare de soțul ei. V-a zis ceva anume despre el?
- Nu prea ne-a zis. Simţeam frica în sufletul ei, în cuvintele ei. Ea tot timpul spunea ceva şi pe urmă spunea: „Dar nu vreau să-l învinuiesc pe el! Nu vreau să...”. Nu ştiu... Adică ea, cumva, aşa spunea, se exprima într-un mod cumva, că ea, ca mamă, ar fi fost vinovată. Că ea... Cum a putut ea să permită să se întâmple astfel de situaţie. Iată aşa! Mai mult se mustra ea pe ea.
- Dumneavoastră ce i-aţi spus? I-aţi spus să meargă la Poliţie?
- Sigur că i-am spus. I-am spus, zic: „Diana! Dacă e vorba de copilul tău, nu poţi să stai tu să o cauţi, că America e mare! Acţionează! Du-te! Fă ceva!”. Şi ea imediat a plecat la şcoală, aşa am înţeles. A anunţat la şcoală despre dispariţia fetei. Şi, apoi, ea împreună cu şcoala au mers la Poliţie. Asta-i varianta corectă. Chiar dacă cineva scrie că şcoala a anunţat fără ca Diana să spună, nu-i adevărat. Deci Diana a mers la şcoală.
- Pentru că aţi convins-o dumneavoastră?
- Cumva eu, mama, am vorbit cu ea să meargă şi să apeleze la cineva. Şi ea a zis că „Bine! Bine! Aşa şi voi face!”. Pentru că vedea că nu mai are sens s-o caute de una singură.
- Când aţi vorbit cu ea pe 14, soţul era acasă?
- Nu era nimeni, nu! Era singură.
- Şi cu toate astea vorbea cu teamă?
- Da! Vorbea cu frică. Ea îmi spunea că telefoanele ei trebuie să fie ascultate. Telefoanele, nu ştiu, laptopul, tot ce are ea acolo.
- De către cine? De el?
- De către el sau de către oameni puşi de el, nu ştiu. Ea cumva credea din momentul ăsta. Ea credea tot timpul că cineva o urmăreşte. Asta tot ea îmi spunea despre asta.
- Şi anterior acestei discuţii? Adică pe parcursul anilor.
- Pe parcursul a doi ani ea aşa s-a exprimat că este urmărită de cineva, fie când petrece fata la şcoală, fie când pleacă la cumpărături.
Până acum anchetatorii au declarat public că au investigat 250 de piste şi au bătut la 245 de uşi în căutare de martori. Nici urmă de Mădălina Cojocari.