Ivit pe lume în familia unui făuritor de cuțite, meseriașul Didier Diderot, Denis își începe studiile la colegiul iezuiților din orașul natal între 1723 și 1728, primește chiar tonsura în 22 august 1726 (având promisiunea unui unchi, canonic, de a se retrage cândva în favoarea lui). În aprilie 1728, Diderot pleacă să-și continue studiile la Paris (nu s-a putut încă stabili cu precizie dacă la Colegiul „Harcourt” sau la Liceul „Louis-le-Grand”). Oricum, în 2 septembrie 1732, obține licența în arte la Universitatea din Paris. „Următorii zece ani sunt puțin cunoscuți. Între 1733 și 1735, a lucrat la biroul procurorului Clément de Ris. A fost, câteva luni, preceptorul copiilor lui Randon de Massne, inspectorul general de finanțe din Poitou. În 1741, face cunoștință cu Anne-Antoinette Champion, cu trei ani mai în vârstă decât el, cu care se va căsători în secret (6 noiembrie 1743)”, nota cercetătoarea Ileana Mihăilă în deschiderea unei minibiografii dedicate gânditorului (Dicționarul scriitorilor francezi, Polirom, 2012).
Dialog pe patru voci
„Din februarie 1742 - continua Ileana Mihăilă -, Diderot se împrietenește cu J.-J. Rousseau. În cursul aceluiași an, efectuează o traducere din engleză a Istoriei Greciei de Temple Stanyan, publicată de Briasson în primăvara lui 1743. Colaborează, între 1744 și 1748, împreună cu Toussaint și Eidous, pentru a traduce Dictionnaire de médecine (Dicționarul de medicină) de Robert James. Dar prima lucrare în care se exprimă gândirea sa personală este adaptarea, însoțită de Réflexions (Meditații) în note, a Eseului despre merit și virtute de Shaftesbury (Amsterdam, 1745). În 21 ianuarie 1746, cancelarul d’Aguesseau semnează aprobarea pentru publicarea traducerii Enciclopediei (Cyclopaedia) de Chambers, dar cu completări. Diderot redactează, în același an, între Vinerea mare și a doua zi de Paști, Pensées philosophiques (Cugetări filosofice), un dialog pe patru voci între un creștin, un deist, un sceptic și un ateu. Lucrarea va apărea înainte de începutul verii și va fi condamnată, printr-un decret al Parlamentului (curtea supremă de justiție în timpul Vechiului Regim în Franța), în 7 iulie”.
Un om foarte periculos
Mai departe: „Lucrarea Promenade du sceptique (Plimbarea scepticului), violent pamflet anticreștin, va fi redactată în anul următor, dar nu va fi publicată până în 1830. În urma denunțului preotului de la Saint-Médard, domnul Berryer, lieutenant général de police, este avertizat, în 20 iunie 1747, că Diderot este un om foarte periculos și care vorbește cu dispreț despre sfintele mistere ale religiei noastre. În 16 octombrie 1747, Diderot este însărcinat de către d’Alembert să asigure coordonarea Enciclopediei. Romanul Les Bijoux indiscrets (Bijuteriile indiscrete) va apărea, anonim, în ianuarie 1748. Câteva luni mai târziu, Diderot scrie Mémoires sur différents sujets de mathématiques (Memorii asupra unor subiecte de matematică) și L’Oiseau blanc, conte bleu (Pasărea albă, poveste fantastică), care nu va fi publicată decât în 1798. Lettre sur les aveugles à l’usage de ceux qui voient (Scrisoare despre orbi, în folosul celor care văd), lucrare materialistă și evoluționistă pusă în vânzare la începutul lui iunie 1749 și comentată într-o celebră scrisoare a autorului către Voltaire (11 iunie), duce la arestarea lui Diderot, în 24 iulie, și la întemnițarea lui în donjonul castelului Vincennes”.
Ferment de idei înnoitoare
Un destin, iată, nu lipsit de peripeții! „Din 21 august, este autorizat să-și părăsească celula, dar rămâne sub supraveghere în incinta castelului, unde prizonierul primește vizitele lui J.-J. Rousseau. Este pus în libertate în 3 noiembrie, dar după ce acceptase să semneze un act prin care se angaja să nu mai publice nimic care, în orice fel, ar putea contrazice religia și morala. Își va respecta promisiunea - cel puțin în ceea ce privea activitatea sa publică. Întors acasă, Diderot rupe relațiile cu doamna de Puisieux, al cărei amant era din 1745, și se dedică elaborării primului volum al Enciclopediei. În octombrie 1750, Prospectul Enciclopediei este difuzat public. Din acest moment și până în 1766, Encyclopédie ou Dictionnaire raisonné des sciences, des arts et des métiers (Enciclopedia sau Dicționarul rațional al științelor, artelor și meseriilor) va deveni principala preocupare și centrul activității lui Diderot. Întreprindere grandioasă, pe care nu o putea concepe și înfăptui decât un secol filosof, cum scria Diderot în articolul Encyclopédie din dicționar, operă de vulgarizare, în sensul pozitiv pe care termenul îl crea în secolul al XVIII-lea, ferment de idei înnoitoare care au fertilizat întreaga gândire modernă, Enciclopedia afirma preeminența adevărului rațional asupra prejudecăților, valoarea științei, a experienței și observației substituite adevărurilor acceptate, încrederea în om și în bunătatea lui naturală”.
O apoteoză a științelor, artelor, industriilor
Tot aici: „Lucrarea cuprindea șaptesprezece volume (plus cinci volume anexe), la care se adaugă unsprezece volume de planșe. Ultimul dintre volumele Enciclopediei va fi publicat abia în 1780. Curând, succesul ei internațional va fi confirmat de ediții-pirat tipărite în afara Franței. Această lucrare titanică, la care contribuiseră cot la cot Voltaire, Montesquieu, Buffon, Condillac, Duclos, Marmontel, Helvétius, Raynal, Turgot, Necker, magistrați, ofițeri, doctori, filosofi, savanți, economiști și scriitori, atei și buni catolici, iezuiți și janseniști și a cărei celebră prefață, datorată lui d’Alembert, schița o clasificare generală a științelor, era menită, în viziunea lui Diderot, să formeze un tablou general al eforturilor spiritului omenesc în toate genurile și în toate timpurile. Rod al colaborării unor spirite pe cât de variate, pe atât de inegale, Enciclopedia își regăsește unitatea grație eforturilor lui Diderot, care, menținând unitatea generală a viziunii filosofice pe care se construise inițial, o transformă într-o apoteoză a civilizației, a științelor, artelor, industriilor menite să amelioreze condiția intelectuală și materială a omenirii... o imensă mașină ridicată împotriva spiritului, credințelor și instituțiilor trecutului (G. Lanson)”.
Interdicția anulată și 3 copii morți
La începutul lui 1751, Diderot va mai publica Lettres sur les sourds et les muets (Scrisoare despre surzi și muți) și cele două Lettres au R.P. Berthier (Scrisori către Părintele Berthier), care atacase în Journal de Trévoux proiectul Enciclopediei. În același an, pe 4 martie, Diderot și d’Alembert primesc diploma prin care li se conferă titlul de membri ai Academiei din Berlin. „Dar, după apariția volumelor I și II ale Enciclopediei, un decret al Consiliului regelui ordonă întreruperea acesteia. Totuși, grație intervenției doamnei de Pompadour și a mai multor miniștri, interdicția nu este pusă în aplicare. Anul 1753 este marcat de nașterea fiicei sale, Marie-Angélique Diderot, botezată în 3 septembrie. Trei alți copii ai filosofului, o fiică și doi fii, muriseră la vârste foarte fragede. În același an, Diderot scrie Pensées sur l’interprétation de la nature (Cugetări despre interpretarea naturii) - a doua ediție, cu multe adaosuri, apare în 1754 -, în care definește metoda experimentală și afirmă unitatea deplină a forțelor naturii inorganice”, adăuga biografa Ileana Mihăilă.
Ruptura de Rousseau
„Probabil tot în 1755 - mai spune cercetătoarea - începe relația lui Diderot cu Sophie Volland, căreia îi va scrie unele dintre cele mai frumoase scrisori de dragoste din literatura franceză și de care îl va lega o constantă prietenie până la sfârșitul vieții. Ecouri din această corespondență se vor regăsi în filigran în capodopera sa filosofică Le Rêve de d’Alembert (Visul lui d’Alembert). Din 1757 până în 1758, Diderot va fi preocupat mai cu seamă de proiectele sale dramatice. Dar drama Le Fils naturel (Fiul natural), publicată în 1757, nu va fi jucată decât în 1771. Drama Le Père de famille (Tatăl de familie) apare în 1758 și este reprezentată la Paris în 1761. O replică din piesă, Numai cel rău este singur, va provoca ruptura dintre Diderot și Rousseau. Tot acum, Diderot redactează Lettre à d’Alembert (Scrisoare către d’Alembert), care va face public conflictul. În ianuarie 1759, Parlamentul condamnă Enciclopedia și lucrarea lui Diderot Étrennes des esprits forts (Darurile spiritelor puternice) - o nouă ediție a Cugetărilor filosofice. Cu toate acestea, Diderot și Jacourt vor reuși să publice până la capăt Enciclopedia, ale cărei volume de la VIII la XVII vor fi distribuite până în ianuarie 1766”.
Afacerea secolului
Mai mult: „Această lucrare de mare anvergură, în care Diderot își propusese să strângă laolaltă cunoștințele risipite pe tot cuprinsul lumii și să le expună sistemul general, rămâne totodată un imens succes editorial, afacerea cea mai extraordinară a secolului (R. Darnton), care va aduce beneficii uriașe. Până la sfârșitul domniei lui Ludovic al XV-lea, douăzeci și cinci de mii de serii complete fuseseră vândute în întreaga Europă. Din noiembrie 1759 și până în 1781, Diderot va publica cele opt Saloane (Salons), în care își dezvoltă ideile revoluționare în materie de estetică, în revista Correspondance littéraire, pe care prietenul său F.M. Grimm o preluase de la abatele Raynal și care era expediată tuturor marilor capete încoronate ale Europei. Colaborarea lui Diderot la această revistă de strălucită - dar restrânsă - audiență se va cifra la peste patruzeci de articole de critică de artă, literară și filosofică, eseuri, romane; temporar, el îi va asigura chiar conducerea. Tot acum, redactează romanul La Religieuse (Călugărița), conceput în 1760-1761, dar publicat în 1796, apoi Le Neveu de Rameau (Nepotul lui Rameau); prima versiune, din 1762-1764, remaniată în 1773, va fi cunoscută pentru prima oară în traducerea lui Goethe, în 1805, apoi în ediția Brière (1821-1823), după o copie păstrată de fiica sa, Angélique de Vandeul. Un manuscris original al Nepotului lui Rameau va fi descoperit și publicat abia în 1891”.
O bibliotecă (vândută) și o pensie de 300 de pistoli
Vremuri grele: „Pus în situația de a-i asigura fiicei sale o dotă, Diderot se hotărăște să-și vândă biblioteca. Va fi cumpărată, în 1765, de Ecaterina a II-a a Rusiei, care i-o va lăsa în folosință pentru tot restul vieții, asigurându-i în plus o pensie de trei sute de pistoli. În anul următor, Diderot redactează Essai sur la peinture (Eseu asupra picturii). Publicat în 1795, eseul va fi tradus un an mai târziu în germană și va fi foarte admirat de Schiller și de Goethe. Între 1769 și 1773, Diderot va desfășura o foarte bogată activitate literară. Redactează, la începutul lui 1769, Regrets sur ma vieille robe de chambre (Păreri de rău despre halatul meu), care apare în 1772. În septembrie același an, scriitorul desăvârșește Le Rêve de d’Alembert (care nu va apărea decât în 1830). În vara lui 1770, Diderot se află la Langres, încercând inutil să se împace cu fratele său Didier, preot, și se ocupă de căsătoria fiicei sale cu Caroillon de Vandeul (care se va realiza în 9 septembrie 1772). Din această perioadă datează Entretien d’un père avec ses enfants (Discuția unui tată cu copiii săi) și Les Deux Amis de Bourbonne (Cei doi prieteni din Bourbonne), scrieri apărute în 1773 la Zürich, la începutul volumului Contes moraux et nouvelles idylls (Povestiri morale și idile noi)”.
În atenția lui Baudelaire
Tot înainte: „La 1 octombrie, în Correspondance littéraire, apar Observations sur Garrick ou les Acteurs anglais (Observații asupra lui Garrick sau Actorii englezi), prima variantă a cunoscutului Paradoxe sur le comédien (scris în 1770, revăzut în 1773, publicat abia în 1830). Din 1771 datează și La Pièce et le Prologue (Piesa și Prologul), care, mult remaniată, va deveni, în 1781, Est-il bon? Est-il méchant? (E om bun? E ticălos?). În prima variantă, va vedea lumina tiparului în 1831, iar în varianta finală, abia în 1843, fiind foarte admirată la acea dată de Baudelaire. În toamna lui 1772 termină Ceci n’est pas un conte (Aceasta nu-i o poveste), pe care o va publica în Correspondance littéraire, apoi Sur l’inconséquence du jugement public (Despre inconstanța judecății publice) și Supplément au voyage de Bougainville (Supliment la călătoria lui Bougainville), ambele apărute în 1796. Tot în această perioadă apare și prima ediție a Operelor lui Diderot, în șase volume, publicată de Marc-Michel Rey la Amsterdam. Probabil că tot acum a fost scris și Jacques le Fataliste et son maître (Jacques Fatalistul și stăpânul lui), care nu va apărea însă decât în 1796; episodul doamnei de Pommeraye va fi însă tradus de Schiller, în Thalia, încă din 1785”.
Eșec în Rusia Ecaterinei a II-a
În siaj: „La începutul lui iunie 1773, Diderot părăsește Parisul, îndreptându-se spre Haga, de unde, prin Dresda, pornește spre Rusia, la invitația Ecaterinei a II-a. Va ajunge la Sankt-Petersburg în 8 octombrie și va rămâne acolo până în 5 martie, anul următor. Călătoria va fi în foarte mare măsură un eșec, împărăteasa nefiind deloc dispusă să-i aplice în politică ideile filosofice. În cursul acestei călătorii, Diderot își pregătește Réfutation de l’ouvrage d’Helvétius intitulé l’Homme (Refutația lucrării lui Helvétius intitulată Omul), care nu va apărea în întregime decât în 1875, și adnotează lucrarea Lettre sur l’homme (Scrisoare despre om) a filosofului olandez Hemsterhuis (acest comentariu nu va fi regăsit decât în 1864). La Haga, în 1774, scriitorul supervizează lucrarea mareșalului Biețki Plans et statuts des différents établissements ordonnés par l’impératrice Catherine II (Planuri și statute pentru diferite instituții ordonate de împărăteasa Ecaterina a II-a) și redactează Observațiile critice pe marginea unui proiect de constituție (Nakaz) al împărătesei (care vor apărea parțial în 1899, împreună cu Mémoires pour Catherine II [Memorii pentru Ecaterina a II-a], scrise în timpul șederii sale în Rusia)”.
Manifest împotriva colonialismului și a sclavagismului
Notele sale de călătorie în Olanda, Voyage en Hollande, vor fi publicate prima oară în 1819. „Se pare că o parte din lucrarea Éléments de physiologie (Elemente de fiziologie) a fost redactată tot în timpul șederii la Haga (aprilie-septembrie 1774). Această lucrare nu va fi însă descoperită decât în 1875”, specula Ileana Mihăilă. În plus: „Din 1775 datează Plan d’une université pour le gouvernement de Russie (Plan al unei universități pentru guvernarea Rusiei - ediție integrală, 1875). Tot în această perioadă redactează și Entretien d’un philosophe avec la maréchale de *** (Discuția unui filosof cu mareșala ***). După 1776, Diderot va mai scrie foarte puțin, din motive de sănătate. Va mai colabora totuși la Histoire des deux Indes (Istoria celor două Indii) a abatelui Raynal (prima ediție, 1772, a doua ediție, 1774, a treia ediție, 1781), un adevărat manifest împotriva colonialismului și a sclavagismului”.
Ateul filosof, înmormântat creștinește
Aproape de final: „În decembrie 1778 publică Essai sur Sénèque le philosophe (Eseu despre Seneca, filosoful) - ediția este datată 1779. O a doua ediție, apărută în 1781, conține un text sensibil remaniat, sub titlul Essai sur les règnes de Claude et de Néron (Eseu despre domniile lui Claudiu și Nero), și oferă ultima fază a gândirii filosofului. Vechii prieteni încep să-i moară, rând pe rând: J.-J. Rousseau, în 1778, d’Alembert, în octombrie 1783, Sophie Volland, în februarie 1784. Starea sănătății i se înrăutățește. Diderot se mută, în ultimul an de viață, într-o locuință pusă la dispoziție de Ecaterina a II-a, spre a nu mai fi nevoit să urce scările. Aici va și muri. Înmormântarea va avea loc pe 1 august 1784, la biserica Saint-Roch. Pentru liniștea familiei, marele filosof ateu va fi înmormântat cu respectarea întregului ritual religios”.
241 de ani s-au împlinit în 31 iulie de la moartea filosofului și scriitorului Denis Diderot.
„Până nu demult marele nedreptățit al studiilor asupra secolului al XVIII-lea, Diderot ocupă, în fine, un loc de frunte - pe deplin meritat - alături de Rousseau, Voltaire și Montesquieu”, Ileana Mihăilă, cercetătoare
„Diderot apare ca fiind cel mai îndreptățit la titlul de filosof al Luminilor, cel care, mai bine decât oricare altul, întrupează idealul mișcării”, Franco Venturi, istoric și eseist
„Nu doar faptul de a fi dus la bun sfârșit impresionanta construcție a Enciclopediei îl îndreptățește astăzi la această recunoaștere din partea unor noi generații, cât mai ales neașteptata modernitate și actualitate a paginilor sale”, Ileana Mihăilă
„Am avut ca principiu să nu fac niciodată prin altul ceea ce puteam să fac prin mine însumi”, Denis Diderot