Paul Goma a murit la 84 de ani din cauza infecției cu coronavirus, anunță Antena 3.
Scriitorul a murit în noaptea de 24 spre 25, într-un spital din Paris.
Potrivit informațiilor date de fiul său, Filip Goma, scriitorul va fi incinerat, iar urna funerară va fi depusă în Columbarium, la cimitirului Pére Lachaise din Paris.
„În urma unui mesaj primit din Franţa, cu regret si mare durere anunţ plecarea dintre noi a marelui scriitor şi disident Paul Goma, în noaptea din 24 spre 25 martie 2020. Paul Goma era internat din 18 martie la spitalul La Pitié Salpêtrière, în urma constatării infectării cu virusul ucigaş. Conform informaţiilor transmise de echipa medicală care l-a îngrijit, Paul Goma a plecat senin, fără durere şi cu sufletul împăcat”, arată Mariana Sipoş în textul trimis MEDIAFAX.
Fiul scriitorului, Filip Goma, care îşi pierde tatăl la doi ani după moartea mamei, a rugat presa şi publicul să nu fie contactat.
„Conform indicaţiilor lui Filip Goma, respectând dorinţa tatălui său şi ţinând cont de restricţiile actuale în vigoare în Franţa, trupul lui Paul Goma va fi incinerat, iar urna funerară va fi depusă în Columbarium, la cimitirului Pére Lachaise din Paris”, arată Mariana Sipoş.
„Am fost prietenă cu Paul Goma, sunt singura care l-a vizitat în ultimii ani. Am făcut emisiuni TV şi un film documentar despre el («Strict secret: Paul Goma»), am scris prima carte dedicată lui («Destinul unui disident: Paul Goma»), am îngrijit publicarea ultimei sale cărţi în România la sfârşitul anului trecut («Paul Goma: Unde am greşit?»), a explicat Mariana Sipoş pentru MEDIAFAX.
Paul Goma s-a născut în Mana, Orhei, în 1935. După cedarea Basarabiei fostei U.R.S.S., familia sa s-a refugiat în România. În 1977 a trimis o scrisoare de solidarizare cu Charta 77 din Cehoslovacia şi o scrisoare deschisă lui Nicolae Ceauşescu. A fost anchetat de Securitate şi arestat, dar a fost eliberat la insistenţele Amnesty International.
În noiembrie 1977, Paul Goma, soţia şi fiul său se trezeau că li s-a retras cetăţenia română. Au cerut azil politic la Paris. A debutat ca scriitor cu volumul „Camera de alături”, în 1968. Romanul „Ostinato”, din 1971, a fost cenzurat de autorităţile comuniste şi din acel moment, Goma s-a confruntat cu interdicţii de semnătură, anchete şi arest la domiciliu. Romanele sale rămân inconfundabile în literatura română, Goma continuând să scrie în română şi după ce s-a stabilit la Paris. România nu a reuşit să rezolve situaţia lui Paul Goma nici după trei decenii de la căderea comunismului.
„S-a luptat aproape de unul singur cu un sistem criminal și a supraviețuit. A lui a fost victoria până la urmă.
Noi credeam că lupta s-a terminat. Ne-am înșelat. Ne-am dat deoparte și ne-am jucat de-a democrația. Paul Goma – nu. El a continuat să lupte. Și tot de unul singur. Asta îl face să și greșească. Dar nu știm dacă până la urmă nu tot el va avea dreptate.
Noi suntem maleabili. Ne dăm după vremi și după om. Și cine vrea ne îndoaie. Se poate supraviețui așa. Însă Paul Goma ne arată nu cum se supraviețuiește, ci cum se trăiește. Vertical. Cu privirea înainte. Ne învață cum se poate muri în picioare.
Noi zicem că suntem un popor iertător. Ne facem din iertare o virtute supremă. E așa de bine să fii iertător, încât aproape că nu trebuie să mai faci nimic pe lumea asta. Bate-mă, vecine!; împilează-mă, turcule! – scriitorul nu s-ar feri să spună chiar: "împulează-mă", fiindcă el nici de cuvinte nu se teme, nu doar de tirani și de tiranii; rupe-mi șira spinării, frate, cu ciomagul; ia-mi părinții de lângă mine și scoate-le ochii fiindcă nu se pot preface că nu văd. Poți să mă trădezi, să mă scuipi, să îți schimbi peste noapte credința, să mă spurci cu spurcăciune, cu vorba, cu scrisul, fii mârlan cu mine, fă tot ce nu se face fiindcă eu sunt din neam iertător și te voi ierta pentru toate astea.
Paul Goma ne învață că sunt lucruri care nu se iartă. Dacă-i mai iartă pe oameni, că și el e român, peste mizeria lor nu poate trece. Aici nu lasă nimic de la el. Nu are principii de ajustat, de adăugat, de uitat. El mai ales nu uită. Nu uită în locul nostru, iertătorii prin uitare. Opera lui scrisă este revărsarea unui creier colosal care nu uită nimic din ce nu trebuie uitat. Și totul, în această revărsare, ordonat milimetric după regulile unei conștiințe care n-a cunoscut ruptura, compromisul, datul după om și după vremi. Și totul, în această revărsare, însuflețit de o inimă mai mare și mai caldă decât a atotiertătorilor confrați. N-aveți decât să-l priviți ca pe un monstru. Cine i-a citit cărțile știe însă că așa ceva nu putea ieși decât dintr-un suflet mare.
Curajul lui nebunesc, verticalitatea, memoria și sufletul mare n-ar fi făcut din Paul Goma, împreună, un mare luptător contra comunismului – nu un dizident. Statura asta a căpătat-o pentru că, peste toate, era un scriitor. De pe această poziție a fost văzut. Un scriitor deosebit de ceilalți prin prietenia lui necondiționată cu adevărul. Un prieten pe care nu l-a trădat niciodată, pe care, tot pierzând prieteni dintre oameni, l-a păstrat aproape. Ni-l tot dă și nouă, ni-l împinge în brațe. Dar dacă nu se îndoaie ca noi, dacă nu are mai multe fețe, dacă nu e răsucibil după deget și după situație, nu ne place prietenul ăsta. Și-i zicem că-i trimis de un nebun. Și de un scriitor fără talent. Apoi: cum, Paul Goma a scris "Din Calidor"? Și "Arta refugii"? Și "Ostinato"? Ah! Atunci e antisemit!
Nu putem noi să-i facem atâtea nedreptăți câte poate el duce. N-avem loc de el. Ne încurcă. Ne tot înțeapă cu degetul în coaste. În frumoasele noastre momente de dezmăț cu morala și cu istoria el apare de niciunde și ne pune o oglindă în față. Ne arată chipurile schimonosite de voluptăți mudare. Și atunci îl lovim cu piciorul în figură. Sau ne facem că nu-l vedem. Uităm că oglinda e problema, nu omul. E incomod, e enervant, e un băgăcios, un nesuferit. Un monstru. Și fiindcă nu-l putem doborî cu bocanci în cap, cum nu l-au doborât nici bătăile crunte din închisorile lui și din anchetele la Securitate, îi zicem că nu are talent. Cei mai proști și cei mai ipocriți dintre noi, dar și cei mai lași, saltă captele din mulțime, prind din aer gălușca asta împănată în bucătăria Securității și-o molfăie o viață, udându-se pe piept cu propria salivă: "Goma n-are talent! Goma n-are talent".
Nu mai puțin inteligentă s-ar dovedi intenția cuiva să demonstreze contrariul, că nu-i așa, că Paul Goma are talent. În privința asta Goma nu trebuie ajutat de nimeni. Se apără singur prin cărțile lui. Cine are ochi de văzut să vadă. Cine nu, să iasă din joc: Paul Goma nu e pentru dânșii. Cărțile scrise mai ales în ultimii ani despre Paul Goma, studiile dedicate, tezele de licență, doctoratele nu vin să-l întărească pe el în reduta propriei opere, nu asta le este intenția. Sunt scrise de oameni normali la cap, trăitori într-o rezervație de normalitate în mijlocul acestei lumi stâlcite. Literații din România fug de Paul Goma, dar literatura română îl va îmbrățișa pe fiul ei izgonit de acasă. Adevărurile lui Paul Goma, lecțiile lui de viață, cărțile lui vor trăi mai mult decât cei care l-au alungat. Am convingerea că bătrânețile mele, nu mai departe de-atât, vor fi luminate de un Paul Goma asumat și pus sus, acolo unde îi este locul. Iar când nepoții mei îi vor citi cărțile, despre ceilalți nu se va mai ști decât ca despre unii care l-au înjurat pe Paul Goma.”