Instituția americană de politică externă a început să gireze deja moștenirea președintelui Joe Biden.
Într-un articol apărut în prestigioasa revistă „Foreign Affairs”, Jessica Matthews, membru eminent și fost președinte al „Carnegie Endowment for International Peace” - organizație privată, non-profit, dedicată cooperării între națiuni și promovării unui angajament internațional activ din partea SUA - , susține că, deși „este prea devreme pentru a judeca semnificația istorică a președinției de un mandat a lui Joe Biden, este clar că ultimii patru ani au fost martorii unor realizări remarcabile în politica externă”.
Acest mesaj nu dă impresia că se referă însă doar la presupusa moștenire a lui Biden în materie de politică externă, ci pare, de asemenea, o încercare de a impulsiona acreditările în materie de politică externă ale vicepreședintelui Kamala Harris, într-un moment în care parti-pris-urile și implicările cosmetizate în favoarea unuia sau altuia dintre candidații pentru Casa Albă au copleșit societatea americană.
Potrivit Jessicăi Matthews, Biden a schimbat politica externă a SUA, „de la o dependență nesănătoasă de intervenția militară, la urmărirea activă a diplomației susținute de putere”, a consolidat alianțele țării, a aprofundat prezența americană în Asia, a promovat multilateralismul și a pus capăt războiului din Afganistan.
Biden, mai scrie ea, „a făcut schimbări profunde în politica externă - nu pentru a ajusta declinul american, ci pentru a reflecta puterea inerentă a țării”.
Îndrăzneală sau amatorism?
Mai departe, Matthews îi atribuie lui Biden „îndrăzneală” pentru retragerea din Afganistan. Foarte mulți dintre conaționalii săi au descris-o, însă, drept pur amatorism și umilință.
Ea mai susține că răspunsul lui Biden la invazia Rusiei în Ucraina „a fost atât abil și inovator”, cât și „magistral”, în condițiile în care foarte mulți americani consideră că el a fost președintele care nu a reușit să o descurajeze.
Între „realizările” lui Biden, care se presupun că susțin diplomația sa, figurează diminuarea puterii navale a SUA, o conducere militară care acordă prioritate diversității, echității și incluziunii, precum și eforturilor de combatere a schimbărilor climatice, un Iran tot mai îndrăzneț în Orientul Mijlociu și o Chină și mai agresivă în Pacificul de Vest.
În plus, în timpul președinției lui Biden, Rusia, China, Iranul și Coreea de Nord s-au apropiat mai mult ca niciodată și, după toate aparențele, actuala administrație de la Washington nu a făcut nimic pentru a încerca să lărgească posibilele clivaje din așa-numita „axă a Răului”.
Matthews pare să omită că, sub Biden, talibanii au revenit la putere în Afganistan, Hamas, susținută de Iran, a invadat Israelul, Rusia a intrat în Ucraina, iar China a devenit mai agresivă în vestul Pacificului, amenințând atât Taiwanul, cât și Filipinele.
Toate acestea sunt departe de a fi un record de „realizări remarcabile” și l-ar putea face pe fostul președinte american, Jimmy Carter - considerat un etalon al eșecului în politica externă a SUA, - să arate bine, prin comparație.
Și în Ucraina, în loc să folosească „diplomația americană sprijinită de putere”, Biden a respins orice sugestie pentru o încetare a focului negociată, în favoarea susținerii unei „victorii” ucrainene.
Strategia reprezintă exact opusul tipului de „realism” pe care Matthews pretinde că îl susține. Războiul din Ucraina pare fără sfârșit și, cu cât durează mai mult, cu atât cresc șansele de escaladare într-un conflict european mai amplu sau poate chiar global.
Matthews pare însă mai aproape de realitate, atunci când caracterizează politica lui Biden în Orientul Mijlociu drept „un amestec de neatenție și iluzii”. Ea scrie că Biden ar fi trebuit să folosească influența americană pentru a „obliga Israelul” să poarte războiul așa cum SUA - separate de dușmanii lor prin oceane - cred că israelienii - înconjurați de inamici - ar trebui să-l poarte.
Matthews îl critică, de asemenea, pe Biden pentru politica sa față de Taiwan – unde crede că a fost prea dur cu China - chiar dacă, în mod surprinzător, îl creditează pentru punerea în aplicare a „pivotului către Asia”. Analista își face griji că politica lui Biden s-a îndepărtat de politica ei preferată, cea de „ambiguitate strategică”.
Matthews se pare că încă mai crede că politica dublă, eșuată, de angajament și competiție poate funcționa în privința Chinei. Critica sa la adresa lui Biden poate fi considerată, însă, una neîntemeiată – actualul președinte s-a îndepărtat în mare măsură de politica de confruntare promovată de administrația precedentă, în ultimii săi doi ani de mandat.
Biden primește note slabe și pentru eșecul său de a „promova controlul armelor nucleare și neproliferarea”. Matthews îl critică pe Biden pentru că a furnizat combustibil de armament aliaților australieni pentru submarinele lor.
Între timp, China s-a angajat în ceea ce unii strategi numesc o „propulsie strategică” nucleară, care va avea ca rezultat capacitatea Chinei de a desfășura mai mult de 1. 000 de focoase nucleare până în 2030 și 1.500 de astfel de focoase până în 2035. La rândul său, Iranul este pe cale să obțină arme nucleare.
Cu toate acestea, Matthews scrie în încheiere despre „realizările remarcabile” ale administrației Biden. Din această perspectivă, pe fondul actualei frenezii electorale americane, pare că scopul real al articolului nu este acela de a lăuda moștenirea lui Biden în materie de politică externă, ci de a convinge cititorii să aleagă în această toamnă un candidat care „va împărtăși viziunea asupra lumii” a actualului locatar al Casei Albe.
Alegerea, concluzionează ea, este între o Kamala Harris nemenționată, care, probabil, împărtășește viziunea lui Biden asupra lumii, și Donald Trump, care va reveni la o politică externă de „populism, de naționalism de sine stătător sau chiar de izolaționism”.
Interpretat din perspectiva lui James Burnham, sensul formal al articolului lui Matthews este acela de a aplauda, în general, bilanțul de politică externă al lui Biden, însă sensul real este acela de a convinge alegătorii să voteze cu Kamala Harris.