În primul caz - „bani pentru viitor” - e vorba de un stat care încurajează economisirea pe termen lung, care reușește să construiască în prezent o acumulare masivă de capital și de investiții de ale căror rezultate și profit se vor bucura generațiile viitoare. Nu e cazul României. Iar dacă vrem un exemplu european, îl putem găsi fie în Norvegia, fie în Finlanda, ambele țări drămuind cheltuielile prezente, acumulând resurse financiare și construind fonduri suverane sau investind într-o educație sănătoasă menite să asigure dezvoltarea solidă a generațiilor viitoare.
A doua paradigmă, pe care am botezat-o banal „bani din viitor”, este cea în care statul amanetează viitorul pentru a reuși să acopere cheltuielile prezentului. Altfel spus, nevoile de consum ale momentului (achiziții de produse și servicii, salarii, cheltuieli sociale) se acoperă cu bani împrumutați ce vor fi returnați de generațiile viitoare - împreună cu dobânzile aferente, care devin un cost din ce în ce mai mare cu fiecare nou credit angajat peste datoriile vechi. Ne aflăm în această a doua paradigmă.
Guvernele de la București rămân captive modelului hrăpăreț, care devorează astăzi banii de mâine. Statul întreg este prizonierul propriului calapod de politică economică: presiunea obligațiilor financiare actuale este mai mare decât nevoia acumulării pe termen lung; statul a devenit principalul angajator din economia de piață și totodată principalul competitor al acesteia. În vorbă, programele de guvernare sunt orientate către investiții, către creșterea nivelului de trai, către dezvoltarea societății, către ridicarea standardului de educație și de competențe profesionale ale populației, către păstrarea în țară a creierelor și valorilor profesionale. În fapt, tiparul de administrare reușește performanța negativă a unui decalaj imens între creșterea economică din statistici și dezvoltarea economică reală la nivel național; țara rămâne să ocupe o rușinoasă poziție de vârf în clasamentul analfabetismului funcțional și al sărăciei, educația națională este la pământ, deși face obiectul unui program prezidențial special; România continuă să exporte masiv creiere și valori profesionale, iar declinul demografic se adâncește an după an, devenind o reală amenințare pentru viitorul din care luăm cu nemiluita bani, ca să peticim nevoile prezentului.
Între a cheltui azi banii pe care îi vor produce generațiile viitoare și a trăi azi pentru a produce bunăstarea copiilor noștri, noi am ales în mod nefericit prima cale. Asemenea altor economii fragile și având acută nevoie de finanțare, și România își umflă povara datoriei, rostogolind împrumuturi după împrumuturi, accentuând între timp frustrările din societate și accelerând ritmul cu care generațiile noi părăsesc locul natal, alegând să trăiască și să muncească în alte societăți ce le oferă un alt nivel de educație și ce le conturează mai bine viitorul. Facem credite noi ca să le achităm pe cele vechi, fără ca „banii din viitor” să aibă cât de mică contribuție la a asigura viitorul din care provin.