Aceasta nu este o introducere la un text care ar promova iluzoria „autarhie” economică națională și protecționismul comercial. Încă de la Adam Smith știm că e bine ca fiecare națiune să-și promoveze și să-și dezvolte atuurile economice locale, acelea care pot genera produse și servicii competitive din punct de vedere al calității și costurilor. Și că, totodată, e bine să imporți acele lucruri care sunt făcute mai bine și mai ieftin peste hotare. Asta pentru că diviziunea muncii funcționează și micro, și macro, și la intern, și la extern.
Pe scurt, importurile în sine, ca atare, nu reprezintă niciodată o problemă. Devine problematic însă atunci când imporți tot mai mult pe datorie, iar deficitele comerciale și de cont curent sunt însoțite și de deficit bugetar - toate în creștere. O vreme poți să te împrumuți, bineînțeles. Însă nu ai cum s-o faci la nesfârșit. Mai devreme sau mai târziu, în condițiile în care datoria ta crește încontinuu, mai întâi vor crește costurile de creditare, iar de la un punct încolo pur și simplu nu va mai dori nimeni să te împrumute și vei intra în faliment.
Și atunci concluzia e simplă: ca să ai bani de importuri, trebuie să produci și să exporți.
Numai că noi nu prea mai exportăm. Iar dacă ne uităm la achiziții de la extern, constatăm că am ajuns să importăm nu doar fotbaliști, ci și editorialiști. Într-adevăr, în publicațiile noastre au început să apară tot mai multe editoriale semnate de autori străini. Ceea ce nu e deloc rău în sine; problema e că dispar editorialiștii autohtoni. Pe scurt, nici asta nu mai producem. Problemele de natură economică se răsfrâng și se reflectă, logic, și în sfera culturală.
Totul pleacă, evident, de la dominația politicului asupra economicului. Astfel, câștigătorii sunt „puși cu mâna” de puterea politică, nu selectați obiectiv de piață, pe bază de raport calitate-preț. Însă evident că nu poți ieși la export cu „pile”. Mai mult, de la un punct încolo, nici piața internă nu mai suportă așa ceva și se reorientează către importuri.
Așa că degeaba ne mirăm acum că nu avem bunuri, specialiști, meseriași, fotbaliști și nici măcar editorialiști. Textele de import rezolvă niște probleme foarte importante, mai ales pentru politic. În primul rând, nu-l deranjează, fiindcă oricât s-ar strădui să fie de critice nu au cum să analizeze cu acuitate mediul autohton, de cele mai multe ori privesc cadrul regional sau global. În al doilea rând, costă mai nimic, acoperă un spațiu plătit de un finanțator, căruia i se poate „garanta” că nu a primit un produs prost. Produsul nu este prost - aici intervine a treia precizare - dar are o valoare de întrebuințare limitată. Cei care pierd din acest context comod pentru politicieni și sponsori sunt cititorii, ce nu sunt angrenați într-o dezbatere reală. Iar clasei politice nu i se indică supapele pe care să le acționeze pentru a elimina presiunea și a evita la un moment dat o explozie puternică tip lebădă neagră.