Simone Boué, partenera de viață cu care Emil Cioran a împărțit o mansardă în Paris până la sfârșitul iubirii lor, adică până ce moartea i-a despărțit, oferea, la un an de la alunecarea sufletului pereche în vidul senilității și al întunericului și cu doar un an înainte de propriul sfârșit, un interviu-șampanie profesorului Norbert Dodille, la acea vreme (1996) directorul Institutului Francez de la Bucureşti. Redăm, mai jos, succinct, cele mai prețioase dezvăluiri.
Cine a fost Simone Boué?
La prima mirare, iubita lui Cioran răspundea simplu: „Mi-am început studiile la Universitatea din Poitiers şi apoi am obţinut o bursă la Paris, ca să-mi pregătesc examenul de titularizare. Am ajuns deci în capitală în 1940, în plin război, şi m-am instalat la un cămin studenţesc pe bulevardul Saint-Michel. Avea şi o cantină, deschisă pentru toţi studenţii. Acolo l-am cunoscut pe Cioran”.
La coadă la mâncare
Unde s-au întâlnit cei doi viitori amorezi și care a fost prima impresie pe care Emil i-a lăsat-o franțuzoaicei? „Era foarte diferit de toţi ceilalţi. Poate şi din cauza vârstei, avea 31 de ani. Stăteam la coadă să-mi iau mâncare. Dar trebuia să completăm un cupon înainte de a ajunge la casă, cu data şi numele. Cioran nu s-a aşezat la coadă, a venit lângă mine şi m-a abordat, întrebându-mă în ce zi suntem. Era 18 noiembrie 1942. Îmi amintesc perfect, fiindcă era ziua mea”.
Turul Alsaciei cu bicicleta
A fost dragoste la prima vedere? S-au mutat imediat împreună? Simone Boué: „Nu chiar imediat. Între timp, s-a terminat războiul şi am primit un post de profesoară de engleză tocmai la Mulhouse. Acolo am petrecut şi primul Paşte împreună. Cioran a venit cu bicicleta şi am făcut turul Alsaciei. După un an, Cioran şi-a pus în mişcare toate cunoştinţele şi, mulţumită unor intervenţii, am primit post la Orléans, apoi la Versailles şi, într-un final, la Paris, unde ne-am mutat împreună. Dar am fost nevoită să închiriez încă o cameră alăturată, ca să am o adresă separată în ochii părinţilor mei. Pe vremuri, să locuieşti cu un bărbat, necăsătorită, nu era atât de uşor”.
Caietele care au scăpat de distrugere
În continuare, despre faimoasele caiete descoperite după moartea filosofului român: „Erau nişte caiete puse deoparte, pe care scria à detruire (de distrus). Sunt notaţii de gânduri, stări şi întâmplări, fără dată. Uneori, printre rânduri, găseşti scris noapte atroce sau dureri îngrozitoare. Am descoperit în ele un alt Cioran, pe care nu-l ştiam. Ce scrie e de o tristeţe sfâşietoare. Revine constant sentimentul eşecului existenţial. E foarte dureros pentru mine să citesc aşa ceva, să-mi dau seama că a fost atât de adânc locuit de nefericire. În viaţa de zi cu zi, Cioran nu era deloc o fiinţă sinistră. Era un om vesel, cu umor. Şi aş spune că nu-i scăpau bucuriile şi frumuseţea lumii. Dar nu scria decât atunci când era trist, în accesele lui de disperare, totdeauna noaptea. A şi zis-o cândva: Dacă sunt sinistre cărţile mele, e pentru că nu scriu decât atunci când îmi vine să-mi trag un glonţ în cap”.
Vieți paralele
Conțin aceste caiete și altceva decât notițe relaționate exclusiv cu autorul lor? „Vorbeşte numai şi numai de el. De mine niciun cuvânt. Deşi, citind, mi-am amintit că cele mai multe întâmplări le trăiserăm amândoi. N-a vorbit niciodată de mine. De altfel, trăiam vieţi paralele. Eu eram profesoară. Când mă întorceam acasă, nu-i vorbeam niciodată de ce am făcut la liceu. Nu l-ar fi interesat”.
Colegul de apartament de pe rue de l’Odeon
Despre relația lor bizară: „Cei foarte apropiaţi mă cunoşteau, desigur. Prin anii ’50 Cioran ieşea mult, absolut independent de mine. Pe atunci, eram obsedată să nu mă culc prea târziu, pentru că aveam cursuri grele a doua zi. În plus, eram foarte sălbatică şi timidă. Scriitoarea Jeannine Worms l-a primit ani de zile în vizită, fără măcar să bănuiască faptul că exist. Cioran nu vorbea niciodată de mine. Şi nici eu sub nicio formă n-aş fi vrut să le vorbesc de el alor mei”. Explicația? „Ce le-aş fi putut spune? Că sunt cu cineva, apatrid, fără profesie, fără bani, fără nimic? Oricât de deschişi la minte ar fi fost ai mei, asta n-ar fi acceptat-o. După ce ne-am mutat amândoi pe rue de l’Odeon, au venit să mă viziteze. A trebuit s-o mint pe mama că mi-am găsit un coleg de apartament. Am mutat o mobilă în faţa unei uşi, ca să aibă impresia că locuim în camere separate”.
Uluiala lui Noica
Încă o amintire savuroasă: „Îmi amintesc prima vizită a lui Constantin Noica. Când am rămas o clipă singuri, m-a întrebat verde-n faţă. Cum îl puteţi suporta pe Cioran? Şi i-am zis: Dar şi el mă suportă pe mine. Adevărul e că Cioran era pur şi simplu imprevizibil. Nu te plictiseai niciodată cu el. Dar era imposibil să faci vreun plan. De pildă, hotăram să plecăm la Dieppe, în vacanţă. Înainte de a pleca, scoteam absolut tot din priză, goleam frigiderul. Ajungeam la Dieppe, făceam alte cumpărături, umpleam acolo frigiderul, şi nici nu ne instalam bine, că spunea: Gata, plecăm. Aruncam tot ce era în frigider, reveneam la Paris şi trebuia să facem iar cumpărături”.
Capricios și imprevizibil
Era Emil Cioran un capricios insuportabil? „Am avut nenumărate accese de revoltă. Dar cu timpul, le împaci pe toate, dacă vrei să trăieşti cu celălalt. Ajungi la un modus vivendi. Şi el trebuia să suporte chestii, cu siguranţă. Deşi, în mare, cu mine se convieţuia mai uşor.” S-a pus vreodată în discuție conceperea unui copil? Simone Boué, tăioasă ca briciul: „Un copil cu Cioran? Am avut timp de două săptămâni o pisică, dată în grijă de o prietenă italiancă. Cioran se înţelegea extraordinar cu ea. Atunci am înţeles că semăna el însuşi cu una. Trebuia să am grijă de amândoi. Erau la fel de capricioşi şi imprevizibili”.
Plimbări lungi, cu rucsacul în spate
Despre vacanţe: „Plecam cu bicicleta sau pe jos, cu câte un rucsac în spate. Uneori, puneam şi cortul. Eu aş mai fi oprit la câte-o gazdă, dar el era foarte spartan. Descoperiserăm drumurile de pe marginea canalelor, aveau un farmec teribil. Am făcut zeci de kilometri aşa. Plimbările lungi îi plăceau peste măsură. Să plece cu bicicleta sau să meargă pe jos însemna să golească conştiinţa, să nu mai existe decât în peisaj, în mişcarea pasului”.
Frica de zborul cu avionul
Emil și Simone au călătorit, de plăcere, și dincolo de hotarele Franței: „Am fost în Spania (pentru care avea o mare pasiune), dar şi în Italia şi Anglia. De cele mai multe ori am făcut turul lor pe biciclete. În America a fost invitat de foarte multe ori, dar a refuzat să meargă. Îi era teamă de avion, n-a zburat nici măcar o dată în viaţă. În 1951, am primit eu o bursă Fullbright. Nu voia să mă lase să plec. Dar era o şansă extraordinară pentru mine, aşa că n-am cedat. M-a condus la aeroport, era palid şi m-a privit tot timpul cu reproş. Am plecat cu un sentiment de culpabilitate”.
Aer în urechi
Aventuri pe calea ferată: „Odată ce se trezea în tren, urmau scene incredibile. Avea mereu câte ceva în urechi, se temea de orice curent de aer. Se aşeza şi apoi schimba locul de două, trei ori”.
Târfa de la Gallimard
Cum era scriitorul Cioran când a întâlnit-o pe Simone? „Scria în română. Ştiam că în România era cineva. În Franţa însă era un anonim. În caietele sale, îşi povesteşte vizitele la editura Gallimard. Trebuia să-şi repete numele, nimeni nu-l cunoştea, se simţea exact ca târfa cu care nu vrea să urce nimeni. Toată viaţa lui a fost un şir lung de umilinţe. Succesul a venit foarte târziu, abia cu Exerciţii de admiraţie, în 1986. Şi cred că a murit fără să ştie că a fost recunoscut”.
Dispreț pentru glorie
Ultimele tușe: „Avea ideea fixă că mai bine să fii necunoscut, decât celebru. Dispreţuia gloria. Nu accepta să apară la televizor şi pentru că nu voia să fie recunoscut pe stradă. Dacă era întrebat: Sunteţi Cioran?, răspundea Nu! Mă tulbură să-mi amintesc, dar mai târziu, când era foarte bolnav şi avea deja pierderi de memorie, cineva l-a oprit pe stradă şi l-a întrebat dacă e Cioran. El a răspuns: Am fost!
29 de ani s-au împlinit în 20 iunie 2024 de la moartea filosofului Emil Cioran
„În viaţa de zi cu zi, Cioran nu era deloc o fiinţă sinistră. Era un om vesel, cu umor. Şi aş spune că nu-i scăpau bucuriile şi frumuseţea lumii”, Simone Boué
„Cioran nu scria decât atunci când era trist, în accesele lui de disperare, totdeauna noaptea”, Simone Boué
„Ce le-aş fi putut spune? Că sunt cu cineva, apatrid, fără profesie, fără bani, fără nimic? Oricât de deschişi la minte ar fi fost ai mei, asta n-ar fi acceptat-o”, Simone Boué
„Cioran era pur şi simplu imprevizibil. Nu te plictiseai niciodată cu el”, Simone Boué
„În caietele sale, Cioran îşi povesteşte vizitele la editura Gallimard. Trebuia să-şi repete numele, nimeni nu-l cunoştea, se simţea exact ca târfa cu care nu vrea să urce nimeni”, Simone Boué