Ce mai înseamnă astăzi poezia acestui bărbat al cărui chip frumos, adolescentin, a fost imprimat pe bancnota de 500 de lei a românilor? Ce sensuri ascunde? Ce frânturi de actualitate (mai) prinde în versurile ei dulci? Criticul și istoricul Paul Cernat propune o abordare proaspătă: „Ar fi instructiv de aprofundat, din unghiul psihologiei sociale, impactul pe care, în epoci dominate de mitul genialității romantice, l-a avut Eminescu ca «poet al tinerilor» - începând cu generația «proletarilor intelectuali» de la 1883-1890 și cu generația sămănătoristă de la 1900. Pentru criticii de direcție ai momentului, de la Maiorescu și Gherea la Nicolae Iorga, pentru detractori precum Alexandru Grama și Aron Densusianu ori pentru apologeți precum Alexandru Vlahuță și Traian Demetrescu, poetul național postum (cel antum fiind Alecsandri) a fost revendicat sau, după caz, combătut în virtutea influenței sale asupra tineretului idealist, echivalentă unei comoții colective”.
Ravagiile modei romantice
Aprofundat: „Să ne amintim cum începe, la 1889, articolul Eminescu și poeziile lui: «Tînăra generație română se află astăzi sub influența operei poetice a lui Eminescu». Cu doi ani în urmă (1887), Gherea avertiza împotriva influenței negative pe care defetismul liricii eminesciene ar putea-o avea asupra tinerilor și a luptei pentru schimbare socială. 15 ani mai târziu, în debutul faimosului articol depatologizant despre «noul Eminescu» luptător (Eminescu și generația de astăzi...), Iorga își va aminti ravagiile modei romantice care însoțise cultul poetului victimizat pe model christic de tinerii socialiști și naționaliști deopotrivă: «În toată țara spiritele romantice ale tinerilor de amîndouă sexele se entuziasmară pentru poetul nebun». Igieniștii moralei publice (naționaliști, asemeni lui Eminescu, dar...) acuzaseră, profilactic, «pornografia», «sifilisul filosofic» și «pesimismul înstrăinat» prin prisma riscului de contagiune asupra tinerimii vulnerabile la dezechilibru interior și desfrâu boem”.
Adolescența, ca stindard
Tot aici: „E. Lovinescu avea să acrediteze ideea că nuvela Sărmanul Dionis a inaugurat tipul adolescentului inadaptat social - ceea ce nu-i departe de adevăr: drama inadaptării traduse prin iubirea imposibilă, idealismul romantic în conflict cu societatea indiferentă și viciată, frustrarea de status și complexul genialității compensatoare, toate sunt intim legate de mitul - instituționalizat - al «poetului național». După marele val antebelic de epigonism și literatură minoră a învinșilor, generația criterionistă, care a făcut din adolescență stindard, va relua însă «lecția» lui Eminescu pe linia culturii înalte de performanță și a enciclopedismului național(ist). În schimb, unii avangardiști (Geo Bogza) îl vor recupera, via Urmuz, pentru puritatea etică a excepționalismul «maudit», antiburghez, denunțând compromiterea poetului de un sistem educațional dogmatic”.
Regenerarea filonului juvenil
„Ulterior - a completat profesorul Paul Cernat -, proza fantastică a lui Mircea Eliade, ontologismul lui Constantin Noica, lirica lui Nichita Stănescu vor regenera filonul «juvenil» al unui eminescianism etatizat politic de regimul național-comunist după ce fusese instrumentalizat de naționalismul integral, inclusiv cel legionar. Inclusiv succesul înregistrat în rândul elevilor și studenților din deceniul zece de proza lui Mircea Cărtărescu - îmi amintesc bine - se datorează, în mare măsură, excelenței unui eminescianism postmodernizat al adolescenței, proiectat în cotidianul ceaușist. Departe de a fi un «detractor», cum a fost considerat după un celebru articol-colaj din Dilema, autorul Visului chimeric e - la nivelul vizionarismului absolutist, totalizant - un eminescian recalibrat nu ca «poet național» (noțiune devenită desuetă), ci ca «scriitor global», de export. Voga internă a vizionarismului genialoid avea să se încheie însă în anii ’90, odată cu delegitimarea sistemului de învățământ și a canonului național-umanist”.
Umbre
Pe fir: „Un oarecare impact asupra adolescenților autohtoni l-a mai avut o vreme Cioran, pe linia «disperării apocaliptice» goth-metal; iar după epuizarea modelului trăirist - minimalismul depresiv al lui Bacovia, preluat în cheia sensibilității «emo». Rămâne de discutat, firește, în ce măsură voga lui Cioran, respectiv Bacovia reprezintă actualizări/mutații ale unui eminescianism definit de revoltă nihilistă și hipersensibilitate alienată. În definitiv, răzvrătitul rătăcitor Toma Nour e un cioranian avant-la-lettre, iar copistul boem Dionis pare un personaj bacovian inclusiv la nivelul identității onomastice. Eminescu nu mai e un poet al tinerilor, străini azi de codurile Romantismului înalt și de idealurile umanismului tradițional. S-ar putea totuși ca un eminescianism freatic, criogenizat ca în filmul Forever Young («Pururi tânăr»...) al lui Steve Miner, să subziste în negativ, ca umbra”.
Poetul-subiect de doctorat
Viața și moartea poetului Mihai Eminescu au suscitat (și încă suscită) interesul românilor, mai ales la nivel academic. O demonstrează câteva lucrări cu temă cel puțin bizară, evidențiate de profesorul Paul Cernat: „Cea dintâi abordare cu pretenții medicale asupra lui Eminescu e teza de doctorat în medicină a internistului socialisto-anarhist Panaite Zosîn, susținută în 1900 la Universitatea din București și publicată ulterior în broșură: «Substratul patologic în pesimismul contemporan», cu «aplicație» nu doar la Eminescu, ci și la Schopenhauer, Baudelaire și Poe. Simplu referat veleitar, atât din punct de vedere medical (nu trebuie să fii specialist ca s-o constați, dar au spus-o, de câteva decenii încoace, și specialiștii) cât și literar (autorul se exprimă, vorba lui Hagi, cu picioarele). Prin comparație, studiile «post-lombroziene» (via Paul Moreau de Tours) ale psihologului Nicolae Zaharia, din anii următori, despre «geniul și nebunia» poetului, impun respect măcar bibliografic”.
Precursor al științei biologice
În continuare: „La alt nivel intelectual, dar tot în afara științei medicale e doctoratul cu tema «Gîndirea biopolitică a lui Eminescu» susținut la Facultatea de Medicină din Cluj în 1942 de Gheorghe Vornica (elev al profesorului igienist Iuliu Moldovan, «părintele» biopoliticii eugeniste din România). E un credo militant care, pornind de la sistematizarea gândirii politice organiciste a lui Eminescu (văzut ca... precursor al științei biologice!) legitimează biopolitic și rasist, prin intermediul unei meritocrații ereditare de tip etnocratic, programul statului antonescian, elogiind revoluția antiiluministă a național-socialismului german. Blut und Boden. Teza a apărut în volum în chiar anul în care tânărul ei autor murea pe Frontul de Est (1943).
O mirare
Concluzia: „Multe se (mai) pot spune despre lucrările în speță, dar o întrebare nu-mi dă pace: totuși, oricât am lua în calcul alișverișurile interne ale domeniului sau plierea pe imperativele ideologic-propagandistice ale momentului, cum să obții titlul de doctor în medicină, într-o facultate care se respectă, cu asemenea lucrări aflate, totuși, în afara medicinei? Să fi fost doctoratul, măcar pentru unii, ca un fel de 10,50 luat înainte de 1989?”.
137 de ani s-au împlinit în 15 iunie 2026 de la moartea lui Mihai Eminescu.
Proza fantastică a lui Eliade, ontologismul lui Noica, lirica lui Nichita Stănescu vor regenera filonul «juvenil» al unui eminescianism etatizat politic de regimul național-comunist după ce fusese instrumentalizat de naționalismul integral, inclusiv cel legionar. - Paul Cernat, critic literar
Rămâne de discutat, firește, în ce măsură voga lui Cioran, respectiv Bacovia reprezintă actualizări/mutații ale unui eminescianism definit de revoltă nihilistă și hipersensibilitate alienate. - Paul Cernat, istoric literar
Astfel se stinse în al optulea lustru de viață cel mai mare poet pe care l-a ivit și-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. - George Călinescu, la moartea lui Eminescu
Eminescu nu mai e un poet al tinerilor, străini azi de codurile Romantismului înalt și de idealurile umanismului tradițional. - Paul Cernat, profesor, Facultatea de Litere, Universitatea din București