În lumea medicinii, se pune întrebarea dacă mai este necesar dialogul cu pacientul în condiţiile în care tehnica a pus la dispoziţia consultului aparatură sofisticată, diversificată. Ei bine, un interviu cu bolnavul nu a intrat nicidecum în desuetudine.
Medicina s-a logodit cu tehnica de înalt rafinament, de mare performanţă, se operează cu roboţii, computerul navighează prin câmpul de război cu boala şi dirijează acţiunile chirurgicale, camerele de luat vederi amplasate în tot felul de endoscoape aduc imaginea organului şi eventualele stricăciuni, RMN-ul, computerul tomograf dezvăluie starea organismului. Când aparatele sofisticate împărăţesc în teritoriul medicinii, mai are rost dialogul cu bolnavul, convorbirea în urma căruia medicul află din relatarea suferindului ce semne ale bolii simte el? În emisiunile mele de sănătate, l-am întrebat pe un mare psihiatru, pe profesorul doctor Radu Mihăilescu cum dirijează dialogul cu un bolnav psihic, care delirează că este Napoleon sau Rembrandt. “Sunt legende lansate despre bolnavii psihici de gura târgului. În cariera mea de peste 30 de ani în psihiatrie o singură dată am auzit de la un bolnav că e Napoleon. Aceşti suferinzi sunt nişte bieţi bolnavi cu mintea tulburată, des ei se plâng că securitatea le-a plasat tot felul de aparate de ascultare în jurul lor, chiar şi în cariile dinţilor. Ei trebuie trataţi cu toată atenţia şi omenia”. Îi spun părerea mea că psihiatria este o medicină foarte dificilă, nu taie cu bisturiul să ajungă la rău, nu developează metodele imagisticii care localizează boala, nu sunt revelatoare analizele de laborator, în medicina sănătăţii mintale trebuie să ajungi la diagnostic prin cuvânt, metodă grea. Profesorul doctor Radu Mihăilescu susţinea că psihiatria a elaborat protocoale de interviu precise, dialogul cu bolnavul durează ore multe, pe parcursul a 2-3 zile, întrebările şi răspunsurile îndreaptă medicul spre un diagnostic cât mai exact. Bolile psihice aduc modificări în procesele biochimice din creier. Rolul medicamentelor prescrise de psihiatru este mare, la medicaţie se adaugă şi şedinţe cu psihologul. Paşi mari s-au făcut, evident, şi în investigaţiile din cardiologie. Şi atunci, ascultarea suferindului mai are un rol? Consultul unui om cu necazuri cardio-vasculare se bazează pe un evantai de teste. Nu a căzut în desuetudine nici bătrâna electrocardiogramă, dar se apelează şi la ecografia inimii, adică la ecocardiografie, se fac investigaţii de tensiune, puls şi în repaus şi în stare de efort, se recurge şi la examenul Doppler, dar nu se neglijează nici discuţia cu pacientul. Din relatările bolnavului, medicul află după câtă distanţă oboseşte mergând, cum se chinuie la urcatul scărilor, dacă distanţa parcursă până la oprirea impusă de odihnă s-a micşorat mereu, dacă respiraţia este dificilă, dacă durerea în piept durează mult sau puţin, dacă cedează la nitroglicerină şi aşa mai departe. Deci ascultarea păsurilor cardiacului se impune chiar şi azi.
Şi în alte boli, întrebările medicului aduc clarificări necesare. Orice om este bine să observe starea urinei, dacă este cu firişoare de sânge, dacă este brună ca berea, dacă urinarea se face cu dificultate şi prea des. De asemenea, orice om este bine să observe starea materiilor fecale, să vadă dacă nu sunt prea decolorate, dacă consistenţa fecalelor este normală, dacă scaunul e moale sau există constipaţie, dacă se pierde sânge în scaun.