Cinematografia română n-a făcut nimic cu ea. În schimb, Mungiu, da! În toți acești ani și-a urmat calea, cu tenacitate, cu seriozitate, cu o capacitate fantastică de a se organiza și de a se „conține”. Ceea ce e foarte important, mai important uneori decât talentul în sine, pentru orice creator, mai ales în cinema! Și e absolut vital într-o cultură în care „sistemul” nu-ți suflă în pânze, nu te exploatează, nu te solicită, nu te potențează; dimpotrivă, dacă Mungiu, după acel premiu, s-ar fi culcat pe o ureche, legănat de succes și dacă, prin absurd, cale de 19 ani n-ar fi ieșit din casă, am convingerea fermă că nimeni, dar absolut nimeni, din „cultura oficială” care îi sărbătorește mereu victoriile cu un ton triumfalist, nu s-ar fi scandalizat și n-ar fi dat nici măcar un telefon ca să spună: „Veniți! Faceți! Avem nevoie!”... Mungiu și-a luat soarta în mâini, iar soarta a fost generoasă. Toate filmele pe care le-a făcut de atunci (unul la 4-5 ani) au intrat în selecția festivalului, Mungiu a devenit ceea ce se cheamă un „abonat al Cannes-ului”, a mai intrat și în palmaresuri, cu premii pentru scenariu și pentru interpretare, a fost o dată și în juriu, pentru că festivalul își urmărește și își respectă oamenii care l-au marcat la un moment dat. În tot acest timp, însă, privind lucrurile de la distanță, cinema-ul lui Mungiu n-a fost profet în țara lui, marele public nu l-a urmat la înălțimea așteptărilor, de multe ori nu i-a agreat „oglinda” sau „privirea”. Acum, în 2026, cred că acest Fjord va schimba complet lucrurile. Cred că va fi filmul lui Mungiu cu cel mai mare succes de public în România. Din mai multe motive.
Să privim extremele: în 2007 venea un regizor din Est, de 38 de ani, necunoscut, cu un film cu buget mic, de proveniență exclusiv locală. În 2026, același regizor, între timp cunoscut și cotat, vine cu o coproducție româno-franceză-norvegiană-daneză-finlandeză-suedeză, plasată în Norvegia, în care joacă - în engleză, în norvegiană și în română - două staruri internaționale, Sebastian Stan și Renate Reinsve, amândoi nominalizați la ultimele Oscaruri! Și amândoi folosiți de Mungiu în film totalmente antistar, identificați cu personajele, oferindu-le actorilor o imagine nouă, aproape de nerecunoscut, a lor înșiși - un lucru pe care și-l dorește orice actor adevărat!
Această „ieșire în lume”, fără complexe naționale și pe picior mare, artistic vorbind, va plăcea foarte mult acasă! Cum s-ar spune, psihanalizînd publicul, în fine, Mungiu nu mai vine cu pocinoagele de acasă și se ridică undeva deasupra „Europei”, cu o admirabilă superioritate analitică!
Scenariul, complex și plin de subtilitate, scris de Mungiu, după o amplă documentare, pleacă de la un caz real, care a făcut mare vâlvă în 2016 (deci acum zece ani, altă aniversare!), cazul familiei Bodnariu (devenită în film Gheorghiu), familia căreia statul norvegian i-a confiscat cei patru copii, pe motiv de presupus abuz fizic, și i-a dat foarte greu înapoi, caz care a revoltat o lume întreagă și a strâns petiții de zeci de mii de semnături. Am citit undeva că acea familie e acum stabilită în Brașov, dar asta e altă poveste. Povestea lui Mungiu nu e una „documentară”, e o ficțiune, cu carnea și sângele unui fapt artistic, în care se regăsesc însă și elemente strict reale, existente în dosarele epocii. Ca și în realitate, e vorba de o familie mixtă, el român, ea norvegiană, el IT-ist, ea asistentă medicală, stabiliți într-un sat din Norvegia, într-un peisaj divin, într-un fiord parcă din altă lume, din paradis (doar că și el e locuit).
Fjord-ul lui Mungiu e o privire reflexivă, nu numai asupra „spiritului vremii”, asupra balanței progresism-tradiționalism, dar și asupra misterului condiției umane... Există în film câteva secvențe, în liniștea unui salon de spital, cu un corp uman mort, gol, ca o carcasă rece, departe de lumea dezlănțuită... O lume FĂRĂ Dumnezeu sau o lume CU Dumnezeu? Cu o măiestrie desăvârșită, Mungiu avansează tot filmul pe o muchie de cuțit, fără să încline într-o parte sau alta, verdictul îi aparține privitorului. Apropo de verdict, e o scenă de mare virtuozitate în film, „procesul” într-un spațiu strâmt, înghesuit, gata să explodeze de înalta tensiune a ideilor care se pot descifra acolo...
Distribuția e majoritar nordică, numele românești care apar sunt ale adolescenților, Vanessa Ceban și Jonathan Ciprian Breazu, ale copiilor Teodora Sabina Barău și Filip Sebastian Barău și ale actorilor veniți din România în apariții de impecabilă naturalețe - Adrian Titieni, Alin Panc și Ana Bodea. Și de pe generic două nume importante, însoțitori de cursă lungă ai regizorului: Tudor Vladimir Panduru, autorul imaginii, și Marius Olteanu, autorul montajului.
La ora acestei corespondențe e 11.30, marți 19, și sunt la conferința de presă a filmului, cu laptopul pe genunchi. Mungiu a venit flancat de vedetele zilei, Sebastian Stan și Renate Reinsve. Sala a fost plină până la refuz, s-a stat și pe jos! S-au abordat multe subiecte interesante, de pildă o albaneză care trăiește în Franța a văzut în film o demonstrație despre forța legăturilor familiale în fața tăvălugului societății... Sau ideea că, într-o lume liberă, care teoretic „își acceptă minoritățile”, există „minorități bune” și „minorități rele”? (din film: un copil are dreptul să-și clameze la școala primară orientarea sexuală, dar nu are dreptul să cânte un cântec religios, în care vrea să meargă „ca Isus, pe ape”?)... Rar am văzut o conferință de presă atât de caldă, în care toate întrebările au început cu „felicitări”! Dar să nu ne amăgim, suntem la Cannes, unde între „Palmă” și nimic orice e posibil! Într-o vîjîială rapidă prin presa planetară am văzut că Variety e în extaz laudativ, în timp ce The Guardian e otrăvit și ostil față de filmul din care nu a înțeles nimic, iar Le Figaro are un ton bășcălios și a înțeles că ar fi vorba de un film „cu copii maltratați”! În ceea ce mă privește, cred că este un film excepțional, poate momentul de vârf al filmografiei lui Mungiu de până acum.
Pe mâine.