Când, după săptămâni de amenințări explicite, a liniștit în cele din urmă opinia publică internațională, spunând că nu va folosi forța pentru a obține Groenlanda, Donald Trump a făcut exact ceea ce știe el mai bine: a transformat geopolitica într-un spectacol.
Nu contează dacă el a crezut cu adevărat că Statele Unite ar trebui să preia controlul asupra unui teritoriu arctic aparținând unui aliat NATO. Important este că, din nou, a reușit să capteze atenția Europei și a lumii întregi asupra propriei sale agende.
Trump nu este un lider care reacționează la evenimente. El le provoacă. Nu dintr-un interes profund pentru detaliile de politică publică, ci pentru că a înțeles una dintre regulile de bază ale politicii contemporane: atenția înseamnă putere.
Într-o lume suprasaturată de informație, nu lipsesc datele sau analizele, ci capacitatea de a decide ceea ce contează. Cine captează atenția controlează dezbaterea.
Fostul său ideolog și strateg de campanie Steve Bannon descria această abordare prin expresia „flood the zone with shit” („inundă zona cu mizerie”). Altfel spus, generează haos și suficiente controverse, încât adversarii să nu mai poată distinge ceea ce este cu adevărat important.
Presa dezbate fiecare declarație, opoziția este permanent indignată, iar spațiul mental necesar pentru stabilirea propriilor priorități dispare. Aceeași logică pare să fie aplicată astăzi și în politica externă americană.
Amenințările la adresa Danemarcei și Groenlandei nu au fost simple ieșiri izolate, ci un exemplu de „clickbait geopolitic”. Scopul lor a fost să țină capul de afiș al știrilor, să forțeze alte guverne să reacționeze și să blocheze orice gândire strategică pe termen lung.
Iar Groenlanda a oferit subiectul ideal: importantă din punct de vedere strategic - situată în Arctica, între America de Nord și Europa - dar suficient de îndepărtată și necunoscută publicului larg pentru a permite speculații nesfârșite. Cu alte cuvinte, un subiect destul de dramatic pentru titluri și suficient de vag pentru a propaga confuzie.
Episodul a generat și îngrijorări reale. Groenlanda atinge teme sensibile precum solidaritatea NATO, securitatea arctică și vulnerabilitatea unui teritoriu semiautonom.
De altfel, Danemarca și-a consolidat deja prezența militară în zonă, cu sprijin discret din partea altor state europene.
Problema centrală nu a fost dacă Trump va acționa, ci faptul că Europa a fost, din nou, obligată să reacționeze.
Un continent vulnerabil
În timp ce guvernele europene emit comunicate și își coordonează pozițiile, Trump trece mai departe la următoarea provocare - tarife, Iran, Venezuela, NATO, migrație -, lăsând în urmă un peisaj diplomatic fragmentat.
Liderii europeni ajung astfel simple figuri secundare într-un spectacol politic al cărui scenariu este scris la Washington.
În spatele spectacolului pare că se află însă o agendă coerentă. Strategia de securitate națională pentru al doilea mandat al lui Trump arată clar că Europa nu mai este privită ca un partener într-o ordine internațională bazată pe reguli.
Dimpotrivă, Bătrânul Continent este prezentat ca un bloc liberal aflat în declin, dominat de elite, care frânează ascensiunea forțelor naționaliste. Sprijinul Washingtonului nu mai este descris ca un interes reciproc, ci ca o tranzacție.
Liderii aliniați ideologic cu Trump sunt recompensați cu tratament preferențial, ceilalți sunt supuși presiunii americane.
În această logică, Groenlanda nu este doar un teritoriu, ci un mijloc de constrângere, prin care se transmite Danemarcei - și Uniunii Europene în ansamblu - cine stabilește regulile jocului. Iar Europa pare deosebit de vulnerabilă la acest tip de presiune, tocmai pentru că atenția sa este atât de ușor de fragmentat.
Fiecare provocare lansată de Trump este resimțită diferit pe continent. Amenințările din Arctica alarmează țările scandinave. Disputele comerciale lovesc exportatorii. Războiul din Ucraina este o prioritate existențială pentru Europa de Est. Și așa mai departe.
Fiecare episod generează o altă coaliție de state îngrijorate, ceea ce, cu siguranță, nu generează o unitate strategică pe termen lung.
Aceasta este vulnerabilitatea pe care Trump o exploatează - o Europă aflată permanent în reacție nu mai are timp să planifice, pentru că fiecare subiect pare urgent.
Ce este de făcut
Pentru a evita capcanele sau reacțiile imprevizibile venite dinspre Casa Albă, europenii ar trebui, în primul rând, să răspundă provocărilor lui Trump într-un mod calm și unitar.
Atunci când un președinte american pune sub semnul întrebării integritatea teritorială a unui aliat NATO, Europa nu își poate permite să ignore subiectul.
Liderii europeni trebuie să evite însă exact reacția pe care Trump o caută: una emoțională, fragmentată și necoordonată. Mesajul trebuie să fie consecvent, clar și transmis cu un scop precis.
În al doilea rând, Europa trebuie să investească într-o strategie de securitate pe termen lung, independentă de turbulențele zilnice ale politicii americane.
Acest lucru presupune acceptarea unei realități incomode: politica internă a SUA nu mai este o simplă perturbare temporară a stabilității transatlantice.
Trump a demonstrat cât de rapid poate aluneca politica externă americană spre un naționalism tranzacțional. Europa trebuie să planifice în consecință, mai ales în domenii-cheie precum securitatea și reziliența geoeconomică.
Un exemplu notabil este cel al premierului polonez Donald Tusk, care a reușit să mențină Varșovia concentrată asupra coordonării europene privind apărarea Ucrainei, în loc să reacționeze la fiecare nouă provocare venită de la Washington.
Europa nu duce lipsă de soluții, ci de capacitatea de a acționa. Deocamdată, principala lecție a celui de-al doilea mandat al lui Trump nu pare faptul că politica globală a devenit una haotică, ci că atenția însăși a devenit un câmp strategic de luptă în relațiile internaționale.
Iar aceste războaie nu sunt câștigate reacționând mai repede, ci decizând ce anume merită cu adevărat atenție.
Europa nu trebuie să-l întreacă pe Trump pe rețelele sociale, ci să fie mai bună ca el la capitolul planificare strategică.