„Precedenta tranziție energetică a fost condusă de piață, căci s-a bazat pe concurența între combustibili și între tehnologii, eficiența cărbunelui, țițeiului sau gazelor naturale, ducând la dezvoltare industrială și creștere economică. Însă piața nu a ținut cont de costurile climatice și de mediu, astfel că actuala tranziție energetică către regenerabile va fi condusă de state, guverne și politici, nu de către forțele pieței”, se arată într-un studiu recent al Oxford Institute for Energy Studies.
Dar nici măcar nu s-a așteptat să se vadă dacă nu cumva piața este perfect capabilă să integreze și să deconteze în mod natural externalitățile menționate, ci s-a trecut direct, cel puțin în Uniunea Europeană, la intervenții ample și macro-planificare, cu argumentul urgenței reducerii drastice a emisiilor CO2 până în 2050. Așa că, acum, a venit momentul unui altfel de decont pentru politicile europene de descurajare a producției de energie din surse fosile: actuala dublă criză, compusă atât din scumpiri, cât și din penurie.
Dar de unde acest impuls autodistructiv de a sacrifica sporurile de productivitate și prosperitate obținute în decenii și de a nu înțelege că exigențele climatice și de mediu, de vreme ce intră în definiția prosperității, ar putea fi satisfăcute tot prin piețe?
În viziunea politicienilor și reglementatorilor, schimbările climatice reprezintă externalitatea negativă absolută. Ea este imposibil de internalizat în mod natural. Singura modalitate de frânare a fenomenului este construirea unui sistem complex de politici de dirijare, interdicții și subvenții care să forțeze înlocuirea actualelor tehnologii cu unele cu consum redus de carbon. Pentru că nu încape îndoială că, lăsați de capul lor, oamenii vor distruge planeta.
Dar poate că lucrurile trebuie privite exact invers. O astfel de externalitate negativă absolută cum este încălzirea globală constituie „visul umed” al oricărui planificator-reglementator. Ceva ce oamenii nu pot rezolva în niciun fel prin cooperare voluntară și care reclamă concentrarea capacității de control politico-administrativ, în numele unui deziderat planetar.
Când însă pui „planeta” înaintea oamenilor și politica înaintea economiei, riști să obții exact ceea ce se întâmplă acum: o criză a scumpirilor, care nu îi va stimula deloc pe consumatori să se preocupe de schimbările climatice, ci dimpotrivă.