Federico Fellini, 100 de ani de la naşterea unui geniu al cinematografiei
În data de 20 ianuarie s-au împlinit 100 de ani de la naşterea lui Federico Fellini, scenarist, scriitor italian şi unul dintre cei mai importanţi regizori de film ai secolului trecut. Pe parcursul a 50 de ani de carieră, Fellini a primit mai multe premii, printre care un Palme d’Or pentru capodopera „La Dolce Vita“, iar patru dintre peliculele regizate de el au fost distinse cu Oscarul la categoria „Cel mai bun film într-o limbă străină“.
În 1984, Fellini a primit Legiunea de Onoare, iar în 1990, Praemium Imperiale din partea Asociaţiei de Artă Japoneză.
În anul 1992 apare un sondaj realizat de revista Sight&Sound, privind regizorii internaţionali, Fellini fiind desemnat cel mai important regizor al tuturor timpurilor, iar peliculele „La Strada” şi „8 1/2” fiind selectate în top zece al celor mai influente filme ale tuturor timpurilor.
În 29 martie 1993, Fellini a fost recompensat cu Oscarul pentru întreaga sa carieră. De-a lungul vieții sale artistice, de peste 50 de ani, a primit nu mai puţin de 64 de premii pentru realizările sale în slujba celei de-a şaptea arte, pentru personajele memorabile pe care le-a creat, pentru poveştile pline de satiră, de melancolie, de vise şi viziuni magice.
Secvență din Giulietta degli spiriti
O mare expoziție, numită 1920-2020 Federico Fellini. O poveste, ce va fi deschisă la Milano, la Palazzo Reale, îi aduce un omagiu. Cu acest prilej, a fost organizat congresul Să ne amintim de Federico Fellini.
Expoziția recrează lumea felliniană, locuită de marionete, clovni, bivoli… „Fellini făcea această asemănare cu personaje stranii și inimaginabile, ba mai mult, desena de multe ori pe fețele de masă din restaurante”, își amintește Alessandro Nicosia, nepotul acestuia. Fellini desena probabil pentru a comunica cu el însuși. Se spune că în mâna lui care desena se afla geneza filmelor sale. În Amarcord, de pildă, fiecare personaj - fie inventat, fie inspirat de o persoană reală - pleca de la o caricatură, de la un desen.
Wes Anderson: Fantasticul Domn Fellini
Wes Anderson povestește despre Fellini: „era cel mai muzical dintre toți regizorii. Folosea un tip de muzică pop ce avea ceva și din jazz, dar și din muzica italiană a anilor 50-60, o muzică făcută din harpă, sunete particulare și melodii curioase.” Nino Rota reprezenta expresia cea mai înaltă a acestei muzici.
Alberto Sordi în I vitelloni, 1953
Despre omul din spatele geniului
Cu un secol în urmă, se năștea pe Riviera Romagnola, la Rimini, unul dintre cei mai mari regizori ai istoriei cinematografiei, fiul lui Urbano, un agent comercial provenit dintr-o familie de ţărani şi mici arendaşi, şi al Idei Barbiani, casnică, fiica unor comercianţi, originară din Roma.
Fellini a mai avut doi frați, pe Riccardo (1921–1991), care a fost documentarist pentru televiziunea RAI și pe Maria Magdalena (1929–2002), actriţă şi scriitoare.
A parcurs primele clase la un institut condus de călugărițele ordinului San Vincenzo (începând cu 1924), apoi la școala publică Carlo Tonni din localitate (din 1926). Uneori, Fellini era un elev conștiincios, alteori nu se dădea în vânt după şcoală şi obişnuia să chiulească de la ore. În acei ani a făcut o pasiune pentru desen, îi plăcea să pună în scenă spectacole de teatru de păpuși și, mai târziu, era pasionat de „Il corriere dei piccoli”, o revistă pentru copii care transpunea un desen animat american.
Tot în acei ani, a descoperit lumea teatrului Grand Guignol – un teatru aflat în cartierul Pigalle din Paris care, de la deschiderea sa în anul 1897 și până la închiderea în 1962, s-a specializat în spectacole de groază naturalistă (aşa-numitul „amoral horror entertainment”) –, lumea circului – mai ales a spectacolelor susţinute de Pierino (Pierrot), de la care se vor inspira marile sale filme de mai târziu dedicate fascinantei și tristei lumi ambulante, culminând cu „Clovnii”, dar şi filmele – prima peliculă vizionată, „Maciste all’Inferno”, cu premiera în anul 1925, în regia lui Guido Brignone, cu Bartolomeo
Marcello Mastroianni, unul dintre actorii cult ai lui Fellini
Pagano, Umberto Guarracino şi Mario Saio în rolurile principale, un film care i-a marcat întreaga carieră și i-a influenţat viziunea asupra lui Dante, în particular şi a filmului, în general.
În 1937, Fellini deschide un magazin de portrete în Rimini, împreună cu pictorul Demos Bonini, tot atunci apărându-i primul articol umoristic, în cotidianul milanez „Domenica del Corriere”. Se decide să urmeze o carieră de caricaturist şi scriitor de gaguri, apoi, în 1938, călătoreşte la Florenţa, unde publică primul său desen (caricatură), în săptămânalul „420”. În acei ani, Fellini aprecia şcoala drept „exasperantă”, înregistrând, într-un singur an şcolar, 67 de absenţe. S-a împrietenit cu Luigi „Titta” Benzi, un viitor avocat din Rimini, alături de care va deveni, în perioada dictaturii lui Mussolini, membru al grupului tinerilor fasciști.
În iulie 1938 obţine bacalaureatul, iar în septembrie 1939, Fellini se înscrie la Facultatea de Drept din cadrul Universității din Roma, însă doar pentru a-și mulțumi părinții, în fapt el nu va participa la vreun curs.
Federico Fellini, unul dintre cei mai iubiți regizori ai tuturor timpurilor
Fellini se angajează, pentru scurtă vreme, ca reporter la ziarele „Il Piccolo” și „Il Popolo di Roma”. Scrie scheciuri pentru spectacolele de radio, apoi publică, între anii 1939-1942, în „Marc’Aurelio”, o revistă semestrială de umor extrem de influentă, unde primește o rubrică săptămânală ce va deveni foarte apreciată. Succesul de aici îl va aduce în atenţia mai multor scriitori și scenariști, care îi oferă noi perspective de afirmare în lumea filmului. Astfel, Aldo Fabrizi, actor, regizor, scenarist și comedian italian îi va oferi lui Fellini oportunitatea de a scrie scenariile pentru spectacolele sale.
În anul 1943, Federico scrie şi difuzează la radio o serie de scheciuri umoristice, “Aventurile lui Cico şi ale Pallinei”, iar actriţa italiană Giulietta Masina, interpreta acestor scheciuri, îl va fermeca iremediabil. La scurt timp, în acelaşi an, la 30 octombrie, cei doi se vor căsători, iar după câteva luni se va naşte fiul lor, Pierfederico, care va avea un destin crunt, plecând la Domnul după doar o lună de viaţă, din cauza encefalitei.
La voce della Luna, 1990, cu Roberto Benigni și Paolo Villaggio
Fellini afirma: “Întâlnirea mea cu Giulietta a fost ceva predestinat, indiscutabil. Într-un anumit sens, a avut importanţa pe care o au lucrurile fatale. Cred că Giulietta reprezintă o încurajare şi un echilibru necesar pentru a trăi viaţa pe care am trăit-o. Ea a însemnat, de asemenea, stimularea imaginaţiei mele, o adevărată întâlnire în profunzime.”
Pe plan profesional, Fellini devine coautor şi autor de scenarii de film, pentru ca ulterior să ajungă un regizor de film extrem de apreciat. Roberto Rossellini – unul dintre cei mai importanți regizori ai filmului neorealist Italian – a fost cel care îl va orienta pe artist, în mod decisiv, către lumea filmului.
Federico Fellini si Claudia Cardinale
Va contribui la scrierea scenariilor pentru „Knights of the Desert” (1942), „Before the Postman” (1942), „The Peddler and the Lady” (1943), „L’ultima carrozzella” (1943), „Paisà” (1946) (regia Roberto Rossellini), „Black Eagle” (1946), „Il delitto di Giovanni Episcopo” (1947), „Senza pietà” (1948), „Il miracolo” (1948) (regia Roberto Rossellini), „Francesco, giullare di Dio” (1950) (regia Roberto Rossellini), „Il Cammino della speranza” (1950), sau „Persiane chiuse” (1951), unele dintre acestea definitorii pentru cinematografia italiană.
Fellini a făcut parte, de asemenea, din echipa care avea să scrie scenariul filmului ”Roma, citta aperta” (1945), care i-a adus prima nominalizare la Oscar.
După acest succes în cariera de scenarist, face pasul către regia de film, realizând „Luci del varietà” (1950) (în colaborare cu Alberto Lattuada) şi „Lo sceicco bianco” (1952). Pelicula ”I vitelloni” (1953) primește „Leul de Argint” la Festivalul de film de la Veneţia.
Federico Fellini, indicații de regie pe platoul de filmare
Au urmat filmele „L’amore in città” (1953) şi ”La Strada” (1954) – care a primit Oscarul pentru cel mai bun film străin și a făcut parte dintr-o trilogie, alături de ”Il Bidone” (1955) şi ”Le Notti di Cabiria” (1957), acesta din urmă aducându-i lui Fellini al doilea Oscar pentru cel mai bun film străin.
Au urmat „La Dolce Vita” (1960), „Boccaccio ’70” (1962), „8 1/2″ (1963) – care i-a adus încă un Oscar pentru cel mai bun film străin -, „Giulietta degli spiriti” (1965) – distins cu Golden Globe pentru cel mai bun film străin -, „Histoires extraordinaires” (1968), „Fellini: A Director’s Notebook” (1969), „Fellini Satyricon” (1969), „I clowns” (1970), „Fellini Roma” (1972) şi ”Amarcord” (1973) – care, de asemenea, a fost recompensat cu un Oscar.
Mai târziu, Federico Fellini a regizat „Il Casanova di Federico Fellini” (1976), „Prova d’orchestra” (1979), „La città delle donne” (1980), „E la nave va” (1983), „Ginger e Fred” (1986), „Intervista” (1987) – care a obţinut a 15-lea Premiu de Aur al Festivalului de Film de la Moscova şi Premiul aniversar al ediţiei a 40-a a Festivalului de Film de la Cannes – şi „La voce della luna” (1990).
Federico Fellini și Giulietta Masina pe platourile de filmare ale peliculei Giulietta degli spiriti
Federico Fellini moare la Roma, la 31 octombrie 1993, la vârsta de 73 de ani, la doar o zi după aniversarea a cincizeci de ani de căsătorie.
După doar patru luni, la 23 martie 1994, Giulietta Masina a murit şi ea, la vârsta de 73 de ani, din cauza unui cancer pulmonar. Conform dorinţei ei, la înhumarea sa, trompetistul Mauro Maur a interpretat „La Strada”, de Nino Rota, un puternic laitmotiv al filmului omonim de mare succes.
Pentru a prezenta realizările sale remarcabile, au fost realizate numeroase filme documentare despre viaţa şi opera sa, printre care „Ciao Federico (1969), regia Gideon Bachmann, „Federico Fellini – un autoritratto ritrovato” (2000), regia Paquito Del Bosco, pentru RAI TV, „Fellini: I’m a Born Liar” (2002), regia Damian Pettigrew, pentru ARTE, Eurimages, şi „”How Strange to Be Named Federico” (2013), regia Ettore Scola.
Fantasticul domn Federico Fellini, cum l-a numit Wes Anderson