La prima vedere, opoziția pare evidentă. Flaubert este fiul burgheziei provinciale franceze, autorul care se retrage la Croisset și își dedică viața căutării frazei perfecte. Sartre este intelectualul angajat, apropiat de marxism și convins că literatura nu poate fi separată de istorie și de responsabilitatea socială. Însă reducerea conflictului la o simplă divergență ideologică ar fi superficială. Miza reală este metodologică.
La nivel estetic, opoziția dintre cei doi amintește și de vechea dispută dintre „arta pentru artă” și „arta cu tendință”. Flaubert a apărat toată viața autonomia operei și a privit cu suspiciune literatura transformată în instrument moral sau politic. Sartre, dimpotrivă, a susținut că scriitorul nu poate evita responsabilitatea față de istorie și societate. Totuși, chiar și această divergență rămâne secundară față de problema metodologică mai profundă: poate sau nu poate o existență umană să fie explicată integral?
Idiotul familiei
În Idiotul familiei, Sartre încearcă să reconstruiască integral personalitatea lui Flaubert. Proiectul este impresionant prin amploare. Filosoful mobilizează psihologia, sociologia, istoria familiei, analiza claselor sociale și propria sa metodă existențială pentru a explica apariția scriitorului. Ambiția este totală. Nimic nu trebuie să rămână neexplicat.
În această privință, Sartre se înscrie într-o tradiție intelectuală modernă care presupune că orice comportament uman poate fi înțeles dacă dispunem de suficiente date și de o metodă suficient de sofisticată. Omul devine un obiect de cercetare. Biografia devine un dosar. Personalitatea devine rezultatul unor cauze identificabile.
Problema este că opera lui Flaubert pare să reziste exact acestui tip de abordare.
Bouvard și Pécuchet
Opera sa poate fi citită ca o critică permanentă a tuturor sistemelor explicative prea sigure de ele însele. Bouvard și Pécuchet, doi autodidacți, traversează succesiv agricultura, medicina, chimia, filosofia, pedagogia, religia și politica. De fiecare dată cred că au descoperit cheia lumii. De fiecare dată eșuează. Romanul nu este doar o satiră a ignoranței. Este o satiră a încrederii excesive în capacitatea teoriilor de a explica realitatea.
În acest sens, există o ironie aproape perfectă în întâlnirea dintre Flaubert și Sartre. Autorul care a ridiculizat întreaga viață sistemele intelectuale ajunge să fie analizat prin unul dintre cele mai ambițioase sisteme explicative ale secolului XX.
Critica nu trebuie însă formulată ideologic. Nu faptul că Sartre era marxist reprezintă punctul slab al demersului său. Numeroși cercetători au observat că valoarea unei interpretări nu depinde de orientarea politică a autorului. Problema este presupunerea că o personalitate literară poate fi epuizată prin explicație.
Aici intervine ceea ce critica literară contemporană a numit adesea „rezistența textului”. Opera nu este niciodată complet reductibilă la biografia autorului. După publicarea celebrului eseu al lui Roland Barthes, Moartea autorului, teoria literară contemporană a devenit tot mai sceptică față de ideea că sensul unei opere poate fi dedus integral din viața celui care a scris-o. Michel Foucault, în Ce este un autor?, a pus la rândul său sub semnul întrebării statutul autorului ca origine ultimă a sensului.
Papagalul lui Flaubert
Desigur, Sartre scria înainte ca aceste poziții să devină dominante. Totuși, problema rămâne. După mii de pagini de analiză, Flaubert nu pare mai ușor de prins decât înainte. Dimpotrivă. Uneori cititorul are impresia că explicația a devenit mai mare decât obiectul explicat.
Această impresie este surprinsă remarcabil și de Julian Barnes în Papagalul lui Flaubert. Geoffrey Braithwaite pornește într-o căutare a adevăratului Flaubert. Adună documente, vizitează muzee, urmărește relicve, compară mărturii și încearcă să reconstruiască omul din spatele operei. Rezultatul este paradoxal. Cu cât acumulează mai multe informații, cu atât certitudinea se îndepărtează.
Există mai mulți papagali care pretind că sunt autentici. Există mărturii contradictorii. Există interpretări concurente. În locul adevărului definitiv apare proliferarea perspectivelor.
Barnes nu neagă importanța biografiei. El contestă însă iluzia că biografia poate închide cazul.
În fond, Barnes și Sartre pornesc de la aceeași fascinație: cine a fost cu adevărat Flaubert? Diferența este că Sartre crede că întrebarea poate primi un răspuns complet, în timp ce Barnes suspectează că tocmai imposibilitatea răspunsului îl face pe Flaubert interesant.
Tocmai aici apare diferența fundamentală dintre cele două abordări. Sartre caută explicația totală. Barnes explorează imposibilitatea ei.
Dicționarul ideilor primite de-a gata
Din acest punct de vedere, Flaubert pare mai apropiat de Barnes decât de biograful existențialist. Autorul Dicționarului ideilor primite de-a gata era profund suspicios față de formulele definitive. Întreaga sa operă este construită pe observarea distanței dintre realitate și teoriile care pretind că o explică.
Există și un argument istoric important. Flaubert trăiește într-un secol dominat de optimismul sistemelor. Pozitivismul lui Auguste Comte, scientismul, credința în progres și marile construcții ideologice ale epocii împărtășeau convingerea că lumea poate fi înțeleasă integral. Deși se află la mare distanță de pozitivismul secolului al XIX-lea, Sartre păstrează ambiția caracteristică modernității de a reconstrui coerent și exhaustiv o existență umană. Flaubert, în schimb, privește cu scepticism orice promisiune de acest tip.
De aceea, opoziția dintre cei doi nu trebuie redusă la conflictul dintre un burghez și un intelectual de stânga. Ar fi o simplificare pe care nici unul dintre ei nu ar fi apreciat-o. Miza reală este conflictul dintre două epistemologii.
Prima susține că adevărul poate fi atins prin acumularea suficientă de explicații. A doua sugerează că există întotdeauna un rest ireductibil care scapă oricărei explicații.
În cele din urmă, poate că acesta este motivul pentru care Flaubert continuă să fascineze. Nu pentru că ar fi imposibil de interpretat, ci pentru că refuză să fie interpretat definitiv. Fiecare generație îl redescoperă și îl explică din nou. Fiecare metodă critică produce propriul Flaubert. Fiecare biografie adaugă încă un strat.
Iar după toate aceste acumulări, figura scriitorului rămâne surprinzător de mobilă.
Poate că aceasta este adevărata lecție a disputei dintre Flaubert și Sartre. Literatura nu este un obiect care poate fi epuizat prin explicație. Ea continuă să genereze sensuri noi tocmai pentru că păstrează întotdeauna o zonă de nedeterminare. Iar acolo unde teoria caută închiderea definitivă a dosarului, literatura răspunde printr-o nouă întrebare.
Poate că, în fond, de aici începe tot conflictul dintre ei. Flaubert se întreabă cum se scrie o frază perfectă. Sartre se întreabă la ce folosește ea.