Că poate fi creată prin lege, menținută prin circulare și apărată prin constrângeri administrative. Istoria free banking-ului american, din prima jumătate a secolului al XIX-lea, spune exact contrariul: încrederea apare spontan și dispare brusc, iar ceea ce rămâne în urma ei este, de regulă, mismatch-ul.
În termeni simpli, finanțarea creditelor pe termen lung din depozite pe termen scurt poartă un nume: mismatch de maturitate. Drepturile băncii - creditele - au scadențe lungi, obligațiile - depozitele - sunt exigibile rapid. Atâta vreme cât încrederea există, diferența nu deranjează. În momentul în care dispare, rezultatul e letal.
Exact asta s-a întâmplat în perioada de free banking din Statele Unite. Înființarea unei bănci era aproape liberă, activitatea bancară era tratată ca un comerț obișnuit, iar emisiunea monetară era descentralizată. Numărul băncilor a explodat: de la puțin peste o sută la aproape trei sute în mai puțin de două decenii. Creditul curgea, economia creștea, optimismul era generalizat.
Dar structura finanțării era fragilă. Depozite volatile, credite imobiliare sau comerciale pe termen lung, capitalizare redusă și o dependență totală de continuitatea încrederii. În momentul în care apar șocuri - războaie, creșteri de taxe, restrângeri comerciale - deponenții nu mai vin cu bani la bancă. Mai mult, încep să-i retragă.
Aici se vede adevărata natură a crizei. Nu debitorii sunt problema. Ei sunt chiar stimulați de reducerea dobânzilor, de relaxarea creditului, de promisiunea continuității. Problema sunt creditorii băncii, deponenții. Cei față de care instituția are obligații imediate. Când fiscalitatea devine împovărătoare, când statul își crește apetitul pentru resurse, deponenții își schimbă comportamentul. Economisirea se contractă. Lichiditatea dispare.
Free banking-ul a scos la suprafață acest mecanism cu brutalitate. Fără bancă centrală, fără împrumutător de ultimă instanță, fiecare bancă era expusă direct realității scadențelor. Panica bancară nu era un accident, ci un rezultat logic.
Răspunsul instituțional a venit târziu. Mai întâi, prin implicarea Trezoreriei Statelor Unite, care, începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, a emis bonuri utilizate ca substitute monetare. Apoi, prin Legile Băncii Naționale din 1863-1864, care au creat un sistem dual: bănci statale și bănci naționale, supravegheate de autoritatea federală. În cele din urmă, prin înființarea Rezervei Federale, în 1913.
Dar lichiditatea furnizată de autoritățile monetare n-a rezolvat problema de fond. Termenul la care era oferită era, de regulă, mai scurt decât scadența creditelor existente. Mismatch-ul rămânea, mascat temporar - ca un pacient stabilizat, dar netratat.
Istoria europeană confirmă același tipar. Banca Angliei, fondată în 1694 pentru a administra datoria publică și a finanța efortul de război, a devenit treptat emitent dominant de bancnote. În timpul războaielor napoleoniene, a suspendat convertibilitatea în aur și a emis masiv. După criza din 1847, și-a asumat rolul de stabilire a dobânzii de referință. Nu pentru a elimina riscul, ci pentru a-l redistribui.
În Franța, John Law a mers și mai departe. A teoretizat creditul creator de capital și a înlocuit moneda metalică cu hârtia garantată de active politice: concesiuni, monopoluri, titluri de stat. Ideea era seducătoare: dacă problema crizelor este insuficiența banilor, atunci soluția este emisiunea. Rezultatul a fost însă pierderea încrederii și falimentul Băncii Regale, după doar câțiva ani de expansiune excesivă. Mai exact după un boom speculativ specific: Mississippi Bubble.
Toate aceste episoade converg spre aceeași concluzie: încrederea nu poate fi impusă. Ea se bazează pe comportamente fiscale și instituționale coerente. Manualele de economie spun explicit că nu trebuie să mărești taxele în perioade de criză. Pentru că majorarea fiscalității erodează exact baza deponenților, adică sursa stabilității bancare.
Cu toate acestea, politicile contemporane par să ignore lecția. Guvernele încearcă să reinstaureze forțat încrederea, prin reglementări suplimentare, prin constrângeri prudențiale și prin condiționarea băncilor să dețină titluri de stat considerate „fără risc”. O ficțiune contabilă.
Ratingul suveran nu ține cont de nivelul de corupție. Nu există o corelație reală între execuția bugetară și calitatea cheltuirii banului public. Titlurile de stat sunt tratate ca active fără risc, deși fondurile atrase sunt îndreptate discreționar spre obiective politizate, ineficiente și adesea corupte. Dar această corupție nu se vede în dobândă. Nu se vede în rating. Se vede, în timp, în inflație.
Milton Friedman spunea că inflația este o formă de taxare nelegiferată. Dar se poate merge mai adânc. Inflația este o formă de sărăcire produsă de mismatch, intenționat. Politicienii creează dezechilibrul în perioadele de optimism, îl maschează prin credit și, când inevitabilul apare, îl socializează prin inflație.
Cei care plătesc sunt cei virtuoși. Cei care economisesc. Cei față de care băncile au obligații. Depozitele sunt subremunerate, puterea de cumpărare scade, iar încrederea - ingredientul esențial al oricărui sistem bancar - se erodează din nou.
Free banking-ul n-a fost o utopie. A fost un experiment dur, care a arătat ce se întâmplă când încrederea nu e cosmetizată. Băncile centrale n-au apărut pentru a elimina riscul, ci pentru a-l administra politic, dar și pentru a stabiliza sistemul și a preveni panica bancară sistemică. Iar mismatch-ul, departe de a fi o eroare tehnică, rămâne un instrument. Unul convenabil pentru stat. Costisitor pentru deponent.