Cronicar al celei de-a patra cruciade, Villehardouin a fost vasal al contelui de Champagne Thibaut al III-lea. În 1185, Geoffroi primește titlul de mareșal de Champagne. În această calitate, joacă un rol important pe lângă suzeranul său, iar când acesta hotărăște să pornească în cruciadă (cu prilejul turnirului de la Écry, în Ardeni, pe 28 noiembrie 1199), Villehardouin va îmbrăca, la rândul lui, armura de cruciat. La sfârșitul anului 1200, participă, alături de truverul Conon de Béthune, la negocierile cu venețienii privind transportul cruciaților. După moartea suzeranului său, în mai 1202, va izbuti să-l impună conducător al expediției pe marchizul Boniface de Montferrat.
Învestit principe de Moreea
Un tip influent, nu? Răspunde cercetătoarea Mihaela Voicu, autoarea unui crochiu închinat lui Geoffroi de Villehardouin („Dicționarul scriitorilor francezi”, Editura Polirom, 2012): „Bun negociator, orator iscusit, Geoffroi a jucat un rol de prim ordin pe tot parcursul cruciadei, activitate răsplătită cu numeroase onoruri: după cucerirea Constantinopolului de către cruciați și constituirea Imperiului Roman de Răsărit, primește principatul Moreei (Ahaiei), iar în 1205 i se conferă titlul de mareșal al Romaniei (numele dat Imperiului Roman de Constantinopol). Locul și data morții sale nu sunt cunoscute. În 1212 se mai afla în Orient și se presupune că era încă în viață cu un an mai târziu, când fiul său și-a luat titlul de senior de Villehardouin”.
Ce deviere - cucerirea Constantinopolului!
Ce-a scris, concret, acest cavaler? „Villehardouin povestește în Cronica sa evenimentele la care a asistat sau la care a participat nemijlocit, de la propovăduirea celei de-a patra cruciade, în 1198, până la moartea lui Boniface de Montferrat, în 1207. Izvorât dintr-o gândire viguroasă și lucidă, textul nu pare a fi contemporan cu evenimentele relatate. A fost scris probabil în ultimii ani de viață ai autorului, care, prin poziția deținută, a avut fără îndoială la dispoziție, în afara eventualelor note personale, copii ale actelor oficiale. Cronicarul relatează evenimentele în succesiunea lor, iar rigoarea cronologică este confirmată prin colaționarea cu alte documente și cronici din epocă. Tonul laconic, obiectivitatea și imparțialitatea narațiunii nu izbutesc însă să ascundă dimensiunea apologetică a cronicii lui Villehardouin. Deși exactitatea informațiilor pe care le oferă nu poate fi contestată, autorul încearcă în mod constant să se justifice pentru devierea expediției (se știe că, pornind spre Țara Sfântă, cea de-a patra cruciadă s-a abătut din drum, la solicitarea lui Alexis Anghelos, fiul împăratului detronat al Bizanțului, îndreptându-se spre Constantinopol, pe care l-a cucerit în 1204)”.
La mâna providenței
În priza minibiografiei: „El nu caută să-și decline responsabilitatea pentru întorsătura nedorită luată de evenimente, ci mai degrabă să demonstreze că n-a acționat la întâmplare. Cavaler vajnic, era conștient de îndatoririle stării sale. S-a angajat în cruciadă din spirit de evlavie și din dorința de a sluji Biserica. În devierea expediției, mai întâi către cucerirea Zarei, la cererea și în beneficiul venețienilor, apoi către asaltul asupra Constantinopolului, nu vede decât manifestarea providenței. El nu a făcut altceva decât să-și respecte legământul față de oameni și față de Dumnezeu. Conduita lui, pe care o consideră ireproșabilă, îi dă dreptul de a-i judeca pe ceilalți, cronica pe care o scrie fiind sub acest aspect o mărturie morală”.
Spirit lucid și plin de curaj
Concluzia (critică): „Odată cu La Conqueste de Costentinoble (Cucerirea Constantinopolului) de Villehardouin, proza își face intrarea în literatura franceză. În ciuda unei sintaxe șovăielnice și adeseori stângace, cronicarul purcede la făurirea unui nou instrument, mai adecvat exigențelor narațiunii istorice. Dincolo de rigoarea informației sau de intenția apologetică, La Conqueste de Costentinoble este expresia unui spirit lucid și plin de curaj”.
Opere, traduceri și principalele ediții
La Conqueste de Costentinoble (după 1207); ed. și trad. E. Faral, 1938-1939, 2 vol.; ed. A. Pauphilet, in Historiens et chroniqueurs du Moyen Âge, Gallimard, col. „Bibliothèque de la Pléiade”, 1952, pp. 89-194; ed. J. Dufournet, 1969. Traduceri: Cucerirea Constantinopolului (trad., note Tatiana-Ana Fluieraru), Cluj-Napoca, 2002. Referințe critice: J. Longnon, Recherches sur la vie de Geoffroi de Villehardouin, suivi du catalogue des actes de Villehardouin, Mâcon, 1939; P.M. Schon, Studien zum Stil der frühen französischen Prosa: Robert de Clari, Geoffroi de Villehardouin, Henri de Valenciennes, Frankfurt, 1960; J. Beer, Villehardouin, Epic Historian, Geneva, 1968; J. Dufournet, Les Écrivains de la quatrième croisade. Villehardouin et Clari, Paris, 1973, 2 vol.; R. Hartman, La Quête et la croisade. Villehardouin, Clari et le Lancelot en prose, New York, 1977; G. Jacquin, Le Style historique dans les récits français et latins de la Quatrième Croisade, Paris, 1986.
Cronicar și cavaler, Geoffroi de Villehardouin a fost născut lângă Troyes, în Castelul Villehardouin, în jurul anului 1150, și a murit undeva în Orient, în jurul anului 1212.
„Odată cu La Conqueste de Costentinoble (Cucerirea Constantinopolului) de Villehardouin, proza își face intrarea în literatura franceză”, Mihaela Voicu, cercetătoare
1150-1212 este, cu aproximație, perioada în care a trăit, a luptat și a scris cavalerul-cronicar Geoffroi de Villehardouin.