M-a impresionat o mărturisire a marelui teatrolog, născut pe 22 iunie 1943, despre dorința ce-l însoțește de a înainta în viață lin, de a adopta „calmul izvorului care dispare în deșert”. „Îmi doresc să avansez fără să tulbur liniștea lumii. La anii mei, vârsta vieții se aseamănă cu o ultimă vară indiană….”. Excepțională mărturisire care ne confirmă acest sentiment tutelar pe care l-am trăit în preajma acestui titan în lumea teatrului mondial.
Azi îmi revine în minte relația când ascunsă, când flagrantă între jocul scenei și jocul politic. Ele deseori se confundă și o atestă ironic celebrul dialog al lui Ronald Reagan: „Cum poate deveni un actor președintele Americii?”, a fost el întrebat. „Cum poate deveni cineva președinte fără a fi actor?”, răspunse Reagan, ca un veritabil personaj shakespearian, mărturisea George Banu.
Pe Scena lumii, George Banu a încercat să identifice fie artiștii de geniu, fie politicienii contaminați de teatru. El sublinia faptul că Scena lumii este o carte a vieții. Teatrul ne ajută să citim lumea și oamenii. Impresionante mi s-au părut întotdeauna serenitatea, înțelepciunea și cumpănă ce însoțesc precum un blazon al ființei toate evenimentele culturale, avându-l în centrul lor pe marele om de teatru George Banu care a fost vreme de 4 decenii profesorul adorat de studenții lui de la Sorbonne Nouvelle. George Banu a fost, în același timp, înțeleptul care nu își reducea opiniile și judecata la un spectaculos joc de artificii și mult trâmbițatul avangardism, modernism și postmodernism de avarie...
Pentru vechii greci prietenia era o virtute obținută grație schimburilor intelectuale și afective între „oameni de bine”. George Banu a fost prieten cu Peter Brook, Eugenio Barba, Giorgio Strehler, Ion Caramitru, Felix Alexa, Andrei Șerban, Radu Penciulescu, Tompa Gabor, Silviu Purcărete, Vasile Sirli, Dragoș Buhagiar, Andriy Zholdak, Antoine Vitez, Ariane Mnouchkine, Yannis Kokkos, Constantin Chiriac... O viață bogată precum cea a lui George Banu poate constitui începutul unei reflecții pe tema prieteniei.
Era numit Prospero al teatrului. Pasionat, erudit, un adevărat Magister și un eminent teatrolog, un visător lucid. Iubea teatrul cu patimă. A colindat marile festivaluri de la Avignon, Roma, Taormina, Sankt Petersburg, Sibiu… la care am avut și eu bucuria de a fi alături de el. Și am fost impresionată de reverențele făcute de oamenii din întreaga lume. Când vorbea, vedeai spectacolele pe care le-a văzut. Teatrul era pentru el o necesitate tot atât de obsesivă cum e foamea, sau setea, sau dragostea. Succesul și gloria nu l-au schimbat.
Imaginea lui George Banu, un academician al spiritului, coincide cu niciodată obosita putere de muncă. Avea vocația creației. Neastâmpărul căutării, voluptatea construcției, dar și generozitatea, duioșia, tandrețea, sensibilitatea, umorul, farmecul fără pereche și, pe deasupra, vocația prieteniei. Atât eu, cât și soțul meu suntem fericiți că l-am avut prieten.
Puțini știu că George Banu era și un îndrăgostit de artele vizuale, colindând muzeele pentru a se întoarce încărcat cu experiențe pe care le împărtășea prietenilor și cititorilor. „Pictura mă interesează în măsura în care este, pe de o parte, o artă a cărei valoare plastică o apreciez, dar și o artă în care postura corpurilor, ca la teatru, vorbește despre relațiile cu ceilalți și cu lumea. La capătul călătoriei, postura metaforică a personajului ce își ascunde chipul va apărea în întreaga ei complexitate”, îmi mărturisea vorbind despre istoria picturii și teatrului.
George Banu încarnează ritualul fundamental al trecerii, adică al călătoriei. Într-unul din interviurile realizate cu el îmi vorbea despre perioada de dezgheț a teatrului românesc: „Fac parte din generația ’68. Am avut atunci senzația pe care mulți tineri au trăit-o apoi în anii ’91-’93. Într-un fel, participam la istorie. Am fost cu toții prinși în sentimentul că intram în alt ciclu, și în el teatrul avea un rol foarte important, în măsura în care se jucau texte noi, existau noi forme teatrale, deși nu trebuia să ne iluzionăm. Confruntarea cu libertatea înseamnă să fii confruntat cu tine însuți. Atunci exista un spațiu între libertate și cenzură. Fiecare pas era un pas spre libertate și o victorie contra cuiva. Suntem făcuți din materia viselor noastre – asta însemnând că noi, criticii de teatru, suntem făcuți din materia spectacolelor pe care le-am văzut. Și atunci, eu pot să spun că sunt făcut din materia anilor ’68. O dilemă pentru mine a fost incertitudinea unui drum de ales, alegerea fiind atunci de a mă stabili în Franța. Apoi, deseori, plecând în voiaje la capătul lumii, mi s-a părut a fi asemenea amantului pornit în lume să își găsească iubita. M-am epuizat căutând teatrul peste tot. Când am nevoie de puțin sânge, de puțin aer, vin în România. Eu sunt amantul plecat pe drumuri. Dintotdeauna mi-a plăcut fraza lui Kafka: O destinație există, dar nu un drum. Ceea ce noi numim drum sunt însăși ezitările noastre. Visez... cum să continui”.
George Banu este tipul renascentist care ne impresionează cu aplombul marilor navigatori care aduc pentru teatru, cu fiecare cronică, cu fiecare carte, un nou continent. Un Cristofor Columb care punea arta teatrală la picioarele micului rege în care credea și pe care îl răsfăța, Măria Sa, Publicul.
Un mod de a trăi o viață dăruită teatrului, fără de rest, alături de doamna vieții sale, profesor de studii teatrale la aceeași universitate din Paris, Sorbona, doamna Monique Borie.
Aș spune că nimic nu este mai temeinic zămislit decât acest cosmos. Fiecare regn își are menirea sa, fiecare specie ține parte din echilibrul lumii prin existența ei. George Banu este o personalitate unică, irepetabilă, așa cum în tabelul lui Mendeleev elementele descoperite de-a lungul timpului reprezintă un unicat în plămada lumii. Pietre, munți, râuri și mări, grădina de măslini din Ghetsimani și dunele răvășite din pustiu fac parte din cărările vieții și calea dumnezeiască pe care o urmăm. George Banu este nu doar un om excepțional, ci și o personalitate unică în teatrul și teatrologia mondială. Ființa lui are acel echilibru impresionant al unei părți din cosmos. Trăiește în cultură cu naturalețea Naturii și bogăția unei Geneze. Are autoritatea și smerenia elementelor. Nu trebuie să facă niciun efort ca să convingă. Asemenea izvorului de la țâșnirea lui dintre stânci și până la revărsarea în mare, el are prospețimea și răcoarea benefice inteligenței și strălucirea fiecărui strop de apă ce știe că nu se pierde în cascadă sau în albia în care se așază.
Alert și neobosit pelerin, George Banu este acest Patriarh în venele căruia curgea de atâta vreme argintul-viu al iubirii pentru Teatrul cel Mare, din toate timpurile și de pe toate meridianele. Iubea cu ardoare România și tot timpul visa să se întoarcă Acasă. Pornind de la aceste mărturii și multiple experiențe scenice, George Banu confirmă sfâșierea insolubilă între iubire și neiubirea de teatru.
Dar nu pot să închei fără să afirm că George Banu era un extraordinar prieten. Este greu să ne închipuim că nu mai este, că a plecat pentru totdeauna în ceruri.
Ion Caramitru afirma: „Mi-e ușor și greu să vorbesc despre Biță Banu, prietenul meu de atâta amar de ani. Ne știm de când eram studenți. Putem vorbi despre prezența lui George Banu pe toate meridianele lumii. Biță Banu era un alergător profesionist, și, păstrând proporțiile, și pentru suta de metri, și pentru distanțele lungi dintr-un maraton.
Cum la Paris au făcut istorie atâția artiști români, fie că e vorba de Brâncuși sau de cei trei corifei ai literaturii, Cioran, Ionesco și Eliade, George Banu se adaugă acestei zone de „mutați” din România.
Putem vorbi, fără niciun fel de jenă, de modul în care românii de asemenea anvergură, ajungând la Paris, au influențat cultura franceză.
Se vorbește despre el ca deschizător al unui nou domeniu: filozofia curentă a teatrului. El epuizează în cărțile sale elemente care aparent trec neobservate în teatru: cortina sau candelabrul, culisele, ușa închisă, care, în orice combinație creatoare, devin amănunte esențiale, chiar dacă par nesemnificative.
Biță Banu e un mare consumator de poezie și un admirator al rostirii poetice. Ascunde în el o natură extrem de sensibilă, veșnic tânără, gata să facă diferența între variantele nesfârșite ale aceluiași spectacol, lăsând uneori să-i cadă chiar o lacrimă la efectele umane bine realizate pe scenă. E un mare copil care se bucură de fiecare lucru care atinge natura lui delicată și sensibilă.”
Ioan-Aurel Pop, președinte al Academiei Române
El vine dintr-o vreme și dintr-o lume în care teatrul era o esență a vieții.
Când văd chipul lui George Banu în fotografii, la televiziuni, pe mijloacele acestea digitale invazive, am impresia că am în față un filosof grec, dintre cei mai mari, de pe vremea când nu se făcea, ci se trăia filosofia. Poate să fie Socrate, Aristotel sau Platon, așa cum au rămas în mintea mea, de parcă le-ar fi fost dăltuite chipurile de Phidias, de Praxiteles sau de alte genii ale artei universale. Evident că îl asociez pe George Banu cu arta, pentru că este el însuși un artist, este teatrolog, eseist, critic și profesor de teatru și, aș zice, un exemplu pentru arta de a trăi creația intelectuală.
El vine dintr-o vreme și dintr-o lume în care teatrul era o esență a vieții, pe de o parte fiindcă rafinamentul acelei civilizații se exprimă pe scenă, iar pe de alta, pentru că alte esențe erau atunci necunoscute sau aproape necunoscute. Din acea vreme și din acea lume ne-a rămas o pildă care sunt sigur că-i este dragă maestrului. Este vorba de parabola părintelui neîncrezător în educație, care s-ar fi dus la profesor să-I ceară socoteală. Profesorul sau învățătorul era un elev al lui Socrate, era un filosof grec al cărui nume a rămas în posteritate, Aristip. Fiind întrebat de un tată la ce-i va folosi fiului său dacă va face școală și va fi bine educat, Aristip i-ar fi răspuns: „Dacă nu la altceva, cel puțin ca atunci când este la teatru să nu stea ca o piatră peste altă piatră”. Adică să nu stea pe piatra (marmura) amfiteatrului o altă piatră sau o ființă devenită monument de ignoranță umană.
De aici înțelegem de ce teatrul a reprezentat o lume în sine, o lume deschisă inițiaților, adică educaților, dar o lume fără de care rămâne neînțeleasă lumea reală pe care o trăim și în care ne căznim să fim. George Banu face parte din stirpea nobilă a acestor aleși care au înțeles teatrul ca pe o lume necesară nouă.
George Banu s-a convins că teatrul schimbă lumea în bine, a făcut teatrului elegante reverențe, s-a mișcat de la peiorativ la admirativ, a criticat și a lăudat, a stat la aceeași masă cu mari intelectuali și cu mari artiști (de talia lui Peter Brook, de exemplu).
S-a împărtășit din toată experiența teatrală a omenirii, de la Eschil, Sofocle, Euripide și Aristofan până la Commedia dell’arte și de la Farsa lui Pathelin până la Durrenmatt, trăind dinspre interior lumea scenei. A mărturisit că neîmplinirea ca scriitor i-a folosit enorm în critica teatrală și l-a făcut să poată avea o relație specială cu teatrul.
George Banu are o finețe intelectuală de sorginte princiară, se exprimă fără agresivitate, nu vrea să impună nimănui nimic, este un causeur agreable, așteptat cu sufletul la gură de ascultători și de privitori. Îl văd la fel de natural pe Rue de Rivoli, unde poartă în sine o lume elegantă, lăsată moștenire de Racine și Moliere, ca și în sala de conferințe Habitus de la Sibiu, unde descântă teatrul și ne încântă cu analizele închinate scenei lumii. Discret și firesc, „nu strivește corola de minuni a lumii”, ci „sporește taina ei” mereu, încât mi-l închipui întruchipând Teatrul dincolo de spații și de timpuri.
Dragoș Buhagiar, scenograf, președinte UNITER
Creatorul de Cărți
Ma gândeam deunăzi, dacă Giuseppe Arcimboldo v-ar fi întâlnit atunci sau acum, cu siguranță i-ar fi fost dificil să se decidă dacă să-l mai picteze pe istoricul și umanistul Wolfgang Lazius în splendidul tablou „The Librarian” pentru că, dacă există cineva căruia i se poate spune „Cărturarul”, „Creatorul de cărți“ sau „Gânditorul de teatru”, eu cred că Dumneavoastră sunteți, Domnule George Banu.
V-am recunoscut și v-am văzut în mai multe colțuri ale lumii… V-am văzut de nenumărate ori în Sibiu, v-am întâlnit în Tokyo, v-am regăsit în Ljubljana, v-am mai văzut o dată în Budapesta, erați la un moment dat în Piatra Neamț… aaa, știu, v-am văzut și într-un magazin cu icoane și obiecte vechi în București.
Nu știu dacă am avut vedenii sau nu, dar întotdeauna am avut impresia că din dumneavoastră se desprind foi de hârtie ca dintr-un caiet notes care are un cotor cu arc… Filele de hârtie ieșeau ca niște prelungiri ale gândurilor și se confundau uneori cu firele de păr de pe cap sau din barbă, ba chiar, uneori, erau cărți care cădeau din umeri și se roteau în aer ca niște evantaie… Unele erau greu de prins, pentru că eu nu reușisem să citesc altele înaintea lor...
Erau cărți cu gânduri, cu păreri, altele cu definiții despre arta noastră și a artiștilor „descoperitori” în jurul nostru. Ele pluteau în aer și erau legate nevăzut în jurul dumneavoastră, erau ca niște prieteni care vă însoțeau. Sau poate m-am înșelat, era de fapt o cortină-mantie.
Să fi avut această impresie din cauza mersului legănat sau din simplul fapt că țineți mereu mâinile la spate și atunci, în momentele acelea, mâinile sunt prelungirile gândurilor, dar nu mai eliberează gânduri, ele închid energia…? Însă ele, gândurile, doresc libertate și-și găsesc diferite căi și forme să iasă din corp, fie sub formă de notițe, fie în dimensiunea unor volume, iar în conferințe, în forma unor enunțuri neașteptate...
Altă dată, mâinile sunt în prelungirea privirii și a gândurilor. Oricât de friguroase sau calde erau diminețile la cafea împreună și oricât de banală era discuția cu mine, carnețelele răsăreau din buzunarele largi ale paltonului sau ale sacoului. Ba chiar uneori răsăreau de la piept și erau deschise uneori rapid, alteori mai încet, dar extrem de exact, ca într-un ralanti, asemenea mișcărilor din artele marțiale.
Carnețelele erau deschise rapid pentru a opri timpul, atât cât i-ar trebui mâinii să elibereze un gând rebel sau să descrie o imagine. Uneori, un singur gând avea privilegiul să se lăfăie pe o pagină întreagă… o vreme, până ce toate gândurile urmau a fi scrise.
Dar și mai frumoase sunt gândurile și poveștile nescrise încă, despre spectacole și creatorii lor anume, poveștile mărturisite... Alături de dumneavoastră, „am văzut” spectacole pe care „nu le-am văzut” și acest lucru mă face să mă gândesc la importanța memoriei obiective, fie și subiectivă, dar mai ales, cea afectivă, adică cea legată de întâlnirile cu marii „Creatori de Teatru“. Îmi este greu să cred că Teatrul poate să continue fără maeștrii și, implicit, fără memorie… Dumneavoastră, Domnule George Banu ați fost și veți rămâne „O Memorie Contemporană a Teatrului“.
Claire David, profesor universitar
Georges, să-ți mai spun că ești regele titlului, al frazei care încântă... de altfel tu însuți ai găsit expresia: „titlul este ca diamantul de pe un inel”; și astfel am devenit amândoi căutători de diamante; dar tu ești cel mai priceput în a găsi anecdota care definește căutarea. Ochiul tău e format, tu vezi și revezi adeseori un spectacol, ca un neobosit vizitator și cercetător al scenelor europene, dar și ca un amator luminat de istoria artelor. În rezumat, un vânător la pândă.
Teatrul este și ziua, și noaptea și viața câteodată, iar atunci când te pătrunde devine firul de aur al călătoriilor noastre.
Alexa Visarion, regizor, profesor universitar doctor
Prietenul căruia i te poți mărturisi...
George Banu e Prietenul căruia i te poți mărturisi... te primește în viața lui. Adoptă sinceritatea ca start al relației care privilegiază raporturile artistice și umane de durată. Nu scrie despre orice și nu vorbește despre oricine. Selectează cu acribie pecetea identității calității umane. Faima și altitudinea popularității, necunoscută la niciun alt teoretician astăzi, constantă ca intensitate de foarte mulți ani, se întreține prin respect și admirație. În perimetrul creativității, unde orgoliul și vanitatea însoțesc talentul, iar influența polemică corozivă cultivă apetitul detronării, George Banu e stăpân pe sine și arta sa. Despre el poți vorbi ore în șir în orice teatru al lumii cu cei care se bucură de prietenia lui. Biță, George și Georges, are inocența adolescentului, voința maratonistului și sensibilitatea poetului cunoscător în alfabetul tainelor.
Wanda Mihuleac, artist vizual
O prietenie bogată și destine încrucișate.
Ne întâlneam uneori la expozițiile mele, la Cité Internationale des Arts, la Paris, unde expuneam un ansamblu de lucrări „deconstruite, influenţate de J. Derrida”, la diferite galerii, la Muzeul de Artă Contemporană de la București cu ocazia expoziției mele intitulate „contextualizari” sau în cafenele de pe strada Rivoli unde puneam la cale proiectele „effacements”; pornind de la un text scris de el, am imaginat împreună un eveniment teatral unde pe scenă doi interpreți ștergeau cuvintele scrise sau spuse, pentru a ajunge la o operă impersonală, anonimă, dar universală sau Livresse o colecție de cărți de artist unde beția de literatură era îmbuteliată într-o sticlă simbolică.
Biță Banu era un spectator al artelor plastice, nu numai un admirator sau colecționar, el trăia spectacolul picturii așa cum trăia existența de fiecare zi, cu o ușă deschisă, o altă ușă închisă; plecând dintre noi, el a lăsat o ușă întredeschisă între realitate și utopie.
Călin Stegerean, artist plastic, curator şi critic de artă, manager al Muzeului Naţional de Artă al României
Bucuria lui era și bucuria celorlalți. Cum cred că e și la îngeri.
De câteva decenii, George Banu e un fel de înger bun al teatrului românesc. În accepțiunea etimologică originară, latină, care a fost preluată de majoritatea limbilor europene, angelus înseamnă mesager. Așa este și George Banu, pe lângă profesorul eminent sau scriitorul ale cărui cărți te farmecă, un mesager ce a legat lumea teatrului universal, pe care-l cunoaște la prima mână, de teatrul românesc, de care nu s-a despărțit niciodată. Teatrul și publicul amator de teatru din România au avut de câștigat enorm de pe urma acestei misiuni pe care Biță, așa cum îi place să-i spună prietenii, o îndeplinește discret și eficient, făcând posibilă venirea în România a celor mai importante figuri și spectacole ale teatrului contemporan din toată lumea.
Am asistat la multe dintre spectacolele a căror prezență pe scenele noastre i se datorează. Biță nu face caz de rolul său esențial, nu cere locul de onoare, dimpotrivă, de cele mai multe ori își asumă un rol de simplu spectator. Dar această condiție, pe care el a practicat-o o viață, ca un pictor care se retrage pentru a sesiza mai bine ansamblul sau punctul de fugă, i-a adus gloria de critic de teatru de faimă mondială. Și, așa cum i-a plăcut să-l observ în momentele de după spectacolele al căror mesager a fost, o bucurie naturală i se citește pe față, când înregistrează satisfacția spectatorilor.
Bucuria sa e bucuria celorlalți. Cum cred că e și la îngeri.
Jeffrey Eric Jenkins, președinte al Asociației Internaționale a Criticilor de Teatru (AICT-IATC)
Dragi prieteni ai AICT de pretutindeni,
Am trista sarcină de a vă aduce la cunoștință că marele critic român și francez Georges Banu s-a stins din viață la vârsta de 79 ani, în urma luptei cu o boală gravă. Președintele nostru de onoare era unul dintre veritabilele mari spirite ale teatrului mondial al generației noastre, al oricărei generații.
După cum afirma editoarea sa, Françoise Nyssen: «Tocmai dispare una din marile memorii ale teatrului.» (
Pentru generații de critici de teatru, afiliați la Asociația Internațională a Criticilor de Teatru, Banu era un mentor rezonabil și incisiv, care a inspirat noi modalități de a gândi teatrul, atrăgând, în același timp, atenția asupra unor artiști care altminteri ar fi putut rămâne necunoscuți.
Născut în 1943, în România, Georges Banu a fost profesor emerit de studii teatrale la Sorbonne Nouvelle (Paris II) și director general al colecției Le Temps du théâtre la editura Actes Sud. A publicat numeroase lucrări importante privind regizorii europeni, printre care Peter Brook, Michael Gruber, Giorgio Strehler, Antoine Vitez și Ariane Mnouchkine. A scris o trilogie despre teatru și pictură – Le Rideau/Cortina (1997), L’Homme de dos/Omul văzut din spate (2000) și Nocturnes/Nocturne (2005) – precum și o serie de cărți, printre care La Nuit/Noaptea (2004), L’Oubli/Uitarea (2005) și Le Repos/Odihna (2009). Printre operele sale cele mai cunoscute, amintim Le Rouge et l’Or/Roșu și Aur, o poetică a teatrului all’italiana (1989), Notre Théâtre/Teatrul nostru – La Cerisaie/Livada de vișini (1999), L’Acteur qui ne revient pas/Actorul care nu se întoarce (1986), La Scène surveillée, miniatures théoriques/Scena supravegheată, miniaturi teoretice (2008), Amour et désamour du théâtre/Iubire și neiubire de teatru (2013) și antologia Shakespeare, le monde est une scène/Shakespeare, lumea e o scenă (2009). A publicat, de asemenea, L’Enfant qui meurt /Copilul pe moarte (2010), Les Voyages du comédien/Voiajurile actorului (2012) și, recent, L’Inaccompli ou le défi du théâtre/Neîmplinirea sau sfidarea teatrului (2016), Tchekhov (2016) et Les Récits d’Horatio. Portraits et aveux des maîtres du théâtre européen/Povestirile lui Horatio. Portrete și mărturii ale maeștrilor teatrului european (2021).
Banu a câștigat de trei ori Premiul pentru cea mai bună carte franceză despre teatru. Textele sale au fost traduse în italiană, germană, spaniolă, română, maghiară, slovacă și poloneză. A regizat două filme (despre Shakespeare și Cehov). Sub direcția sa s-au publicat: Théâtre et opéra: une mémoire imaginaire/Teatrul și opera: o memorie imaginară (1990), Le Théâtre testamentaire /Teatrul testamentar (1991), Le Théâtre de la nature/Teatrul naturii (1992), L’Est désorienté/Estul dezorientat (2000), Le Corps travesti/Corpul travestit (2007) et Extérieur cinéma/Exterior cinema (2009). A colaborat cu regizorii Luc Bondy, Yanis Kokkos, Krzysztof Warlikowski și Patrice Chéreau, precum și cu Thomas Ostermeier și Krystian Lupa privind producțiile jucate în Franța. A primit doctorate onorifice de la mai multe universități europene. În 2014, Academia Franceză i-a decernat Marele Premiu al Francofoniei.
Banu era autorul unor note ce i-au servit lui Grotowski ca bază pentru prima versiune a textului Performer. Să adăugăm, la publicațiile sale, și eseul despre prietenia sa cu Jerzy Grotowski și Peter Brook. Cu Grzegorz Ziołkowski a publicat o selecție de texte de Peter Brook, Teatr jest tylko formą. O Jerzym Grotowskim (2007); cu Grotowski : Le théâtre n’est qu’une forme/Teatrul e doar o formă (2009). Ministerul Culturii și Patrimoniului național din Polonia i-a acordat medalia Gloria Artis pentru merit în cultură.
Extraordinara capacitate de muncă, de reflecție și de analiză a lui Georges Banu a ridicat critica de teatru la rangul de artă, ducând, totodată, spre noi culmi ale studiului experienței umane. E puțin probabil să întâlnim, în drumul nostru, pe cineva care să producă un impact cultural atât de profund”.
Să nu uităm ce mărturisea: „Vine o vreme când pofta de consum încetează și atunci, dacă nu vreau să mă las cuprins treptat de neiubire, trebuie să răspund cu onestitate la o întrebare: continui să merg la teatru ca să revăd spectacolele unor vechi prieteni sau să îi descopăr pe noii creatori intrați în arenă? Trebuie să dau dovadă de fidelitate sau să îmi recunosc dorința de ceva nou? Indiferent de decizie, întrebarea atestă persistența unei seducții care nu a dispărut încă. Atunci când spectatorul nu o să își mai pună întrebări, înseamnă că a învins neiubirea. Teatru îți cere să i te dăruiești fără rezerve și fără să îți drămuiești timpul”.
Amintim că a fost răsplătit cu nenumărate funcții, premii și onoruri, de care s-a bucurat din inimă, cu spontaneitate, fără morgă. A primit Meritul Național Francez în grad de ofițer, Les Palmes Academiques în grad de ofițer, Serviciul credincios, în grad de ofițer, Meritul Cultural Polonez, a primit de trei ori premiul Academiei Franceze pentru cea mai bună carte din Franța, Premiul UNITER pentru întreaga activitate, Premiul Festivalului Shakespeare pentru lucrarea Shakespeare, lumea e un teatru, Premiul UNESCO pentru cel mai bun film documentar de teatru Cehov, martorul imparțial. A fost ales de trei ori Președinte al Asociației Internaționale a Criticilor de Teatru, după care, Președinte de Onoare pe viață al Asociației; a fost Director Artistic al Academiei Experimentale de Teatru de la Paris; Președinte al Premiului European pentru Teatru; Secretar General al Uniunii Teatrelor din Europa. A fost profesor onorific al Departamentului de Studii Teatrale din cadrul Universității Sorbonne Nouvelle-Paris 3. A fost membru al Academiei Române și totodată, singurul român care a primit Marele Premiu al Academiei Franceze… Are Steaua lui pe Aleea Celebrităților din Sibiu, inițiată de Teatrul Național „Radu Stanca”.
Împărtășim cele mai sincere condoleanțe văduvei sale, Monique Borie, precum și numeroșilor săi prieteni, studenți și colegi. Drum lin în Eternitate!