Încă de la izbucnirea actualei crize ucrainene, SUA, Marea Britanie și Turcia s-au remarcat prin furnizarea sau acordul lor de a oferi Ucrainei rachete antitanc, drone de luptă, nave de război, precum și alte tipuri de armament. În plus, alături de alți aliați, aceste state s-au arătat dispuse să ofere Kievului și sume importante de bani pentru a contribui la consolidarea sistemului ucrainean de apărare.
La polul opus, Germania, unul dintre aliații-cheie ai taberei conduse de SUA, pare extrem de refractară la orice ajutor militar direct. Ostilitatea Berlinului față de un astfel de sprijin a mers până acolo încât, la jumătatea lunii ianuarie, un zbor militar britanic cu arme pentru Ucraina a fost nevoit să ocolească spațiul aerian german, în loc să-l traverseze, pe ruta cea mai directă.
Dependență din interes
Poziția distinctă a Germaniei față de restul blocului NATO pare să aibă la bază interesele economice ale Berlinului și modul în care Kremlinul reușește să exploateze această vulnerabilitate.
Aproximativ jumătate din importurile de gaze naturale ale Germaniei provin din Rusia. Această dependență va deveni, probabil, și mai mare în anii următori, pe măsură ce executivul german s-a angajat să renunțe, simultan, la cărbune și la energia nucleară. Mai mult, Rusia s-a transformat, de asemenea, într-o piață importantă pentru exporturile germane. Și astfel, încet, dar sigur, Germania pare să fi ajuns într-o poziție de vulnerabilitate față de Moscova.
Relație cultivată în timp
Prin comparație cu legăturile dintre Germania și vecinii săi europeni, relația complexă a Berlinului cu Moscova este unică și a fost cultivată cu atenție în ultimele decenii. Primul cancelar social-democrat al Germaniei, Willy Brandt, și-a propus o destindere a relațiilor cu Uniunea Sovietică, începând din 1969. El a promovat „Ostpolitik”, – o strategie de normalizare a legăturilor dintre Germania de Vest și Europa de Est -, deschizând calea pentru Acordurile de la Helsinki, din 1975, care au recunoscut frontierele naționale ale Europei postbelice.
Înțelegerea a coincis cu un obiectiv important al liderilor sovietici, acela de a-și consolida influența asupra sateliților lor din Europa de Est. În același timp, Acordurile de la Helsinki au oferit disidenților și activiștilor pentru drepturile civile, din spațiul sovietic, o platformă politică pentru reforma liberală.
Așa cum a devenit extrem de limpede din cererile sale inacceptabile de revizuire totală a ordinii europene de securitate, adresate SUA și NATO în luna decembrie, Rusia de astăzi este însă foarte diferită de Uniunea Sovietică de la sfârșitul Războiului Rece, care urmărea numai consolidarea politică și finanțări masive din exterior.
Concomitent, Rusia condusă de Vladimir Putin nu este interesată să se alăture politic Occidentului, așa cum părea să fie în anii 1990. În schimb, președintele rus critică virulent prezența SUA în Europa, sub camuflajul NATO. De asemenea, liderul de la Kremlin consideră Uniunea Europeană slabă și divizată, iar democrația liberală ca fiind sortită eșecului.
Prima ofensivă lansată de Putin la adresa hegemoniei globale a SUA a avut loc la Conferința de Securitate de la München, din 2007. În 2014, la doar câteva luni după anexarea Crimeei de către Rusia, același Putin a susținut un discurs de politică internațională pe o temă inedită, care a făcut valuri la vremea respectivă: „Reguli noi sau un joc fără reguli?”. Paradoxal, perspectiva unei noi agresiuni a Rusiei contra Ucrainei ar putea oferi de abia acum un răspuns la întrebare. În același timp, noul context creat de masarea trupelor Moscovei la granița ucraineană pune sub semnul întrebării politica Germaniei față de Rusia, din ultimele două decenii.
Șantajul Kremlinului
Începând din anul 2000, guvernele germane - conduse de social-democratul Gerhard Schröder, care are legături personale și de afaceri strânse cu Rusia, și, apoi, de creștin-democrata Angela Merkel - au încercat permanent să consolideze relațiile cu Rusia, în beneficiul ambelor state. În tot acest timp, Kremlinul a identificat și a utilizat diferite măsuri de presiune pentru a transforma interdependențele într-o armă politică și economică.
Pe lângă pârghiile economice, între instrumentele de manipulare folosite de președintele Putin se numără și istoria, remarca, recent, Rafael Loss, expert în politică de securitate și apărare europeană în cadrul Consiliului European pentru Afaceri Externe.
„Președintele rus manipulează cu abilitate vinovăția germană. El profită de faptul că mulți germani asociază în mare parte cu Rusia atrocitățile comise de Germania nazistă împotriva est-europenilor. Deși au înregistrat, proporțional, mai mulți morți și distrugeri mai mari, polonezii, bielorușii și ucrainenii au parte însă de mai puțină empatie. Ignorarea lor de către germani este, în mare parte, prețul pe care est-europenii l-au plătit pentru colaborarea germano-sovietică din timpul celui de-al Doilea Război Mondial și pentru ocupația sovietică a Europei de Est din 1945”, spune Loss.
„Astfel, Germania este atât cea mai vulnerabilă țară la șantajul rusesc, cât și cea mai dispusă să considere că Putin merită respect și înțelegere. Uneori, el este perceput, în egală măsură, drept un lider puternic și o victimă a circumstanțelor, încolțit de presiunea occidentală necruțătoare”, adaugă Loss.
Berlinul merge pe sârmă
Imediat după preluare funcției de cancelar, Olaf Scholz a declarat că gazoductul ruso-german „Nord Stream 2” este doar un proiect de afaceri „din sectorul privat”, care nu ar trebui amestecat cu chestiuni geopolitice. De altfel, Germania, cel mai mare client de gaze al Rusiei și, totodată, cea mai importantă putere economică europeană, a susținut permanent cu fermitate „Nord Stream 2”, proiect apărat în ultimii ani cu înverșunare de fostul cancelar, Angela Merkel.
Mai mult, noul ministru al Apărării, Christine Lambrecht, alături de alți lideri politici germani, l-au susținut pe Scholz, argumentând că relațiile energetice reprezintă un canal important de dialog cu Moscova. A fost nevoie de săptămâni de consultări cu aliații din NATO și UE și de presiuni ale partenerilor din coaliția de guvernare pentru ca Scholz să ia în calcul „Nord Stream 2” drept instrument de sancționare a Moscovei, în cazul unei noi agresiuni militare a Rusiei asupra Ucrainei.
Berlinul bate pasul pe loc și în privința sprijinului material pentru Ucraina. În timpul recentei sale vizite la Kiev, ministrul german de Externe, Annalena Baerbock, a oferit un parteneriat pentru importul de hidrogen regenerabil, precum și sprijin pentru consolidarea apărării cibernetice a Ucrainei. În ultimele zile, Germania a anunțat că va sponsoriza un spital de campanie și va trimite 5.000 de căști pentru militari, la fel de utile precum trimiterea unor „perne”, după cum a glumit primarul Kievului, Vitali Klitschko, fostul campion mondial de box la categoria grea. Furnizarea de arme rămâne însă în afara discuției. Baerbock a justificat această poziție restrictivă, invocând trecutul mult prea beligerant al Germaniei.
Firește, furnizarea de arme, în sine, nu este o strategie pentru a face față unei puteri revizioniste de calibrul Rusiei. În condițiile în care este considerat „motorul Europei”, Berlinul nu a oferit însă nicio soluție pe termen lung pentru descurajarea intențiilor Moscovei de a reprima aspirațiile occidentale ale Ucrainei și ale altor foste republici sovietice.