Intervenția lui Donald Trump în Venezuela nu este o simplă ieșire imprevizibilă, ci ilustrează un tipar clar: un „izolaționism intervenționist”, construit pe o agendă revizionistă și neonaționalistă, în care puterea este exercitată fără menajamente, regulile internaționale sunt opționale, iar alianțele devin simple tranzacții.
Într-o lume dominată tot mai mult de legea celui mai puternic, ezitarea și ambiguitatea nu stabilizează sistemul internațional - dimpotrivă acestea se transformă în vulnerabilități, exploatate de o administrație imprevizibilă și agresivă.
Capturarea președintelui venezuelean, Nicolás Maduro, coroborată cu noile presiuni ale lui Trump privind achiziționarea Groenlandei - inclusiv prin invocarea utilizării forței - le-a spulberat europenilor orice iluzie că ar fi vorba doar despre simple ieșiri excentrice.
Aceștia par să fi înțeles că au de-a face cu o viziune asupra lumii în care suveranitatea este condiționată, sferele de influență sunt legitime, iar constrângerea este normalizată atunci când produce rezultate favorabile intereselor administrației de la Washington.
Întrebarea reală nu mai este dacă europenii dezaprobă aceste derapaje, ci cum ar trebui să reacționeze forțele proeuropene și liberale.
Opțiunile europene
Un prim imperativ ar fi opoziția fermă față de acțiunile care subminează ordinea internațională. Politica lui Trump în Venezuela nu privește doar America Latină. Ea atacă fundamentele sistemului internațional, transmițând mesajul că statele puternice pot încălca suveranitatea altora atunci când le convine.
Răspunsul Europei a fost până acum precaut, chiar timid, reținere justificată deseori prin teama că o confruntare cu Washingtonul ar putea slăbi sprijinul american pentru Ucraina într-un moment critic.
Această logică pare însă greșită. Acțiunile lui Trump subminează chiar argumentul în favoarea apărării suveranității Ucrainei.
Prin normalizarea schimbării unui regim cu ajutorul forței și prin legitimarea sferelor de influență, Washingtonul reia exact retorica folosită de Rusia pentru a-și justifica invazia în țara vecină.
Dacă marile puteri au dreptul să-și „rearanjeze” vecinătatea, de ce s-ar opri Moscova la Ucraina și de ce ar mai respecta alte puteri globale drepturile statelor vulnerabile?
Tăcerea Europei nu protejează Kievul; dimpotrivă, îi slăbește apărarea, îl încurajează pe Vladimir Putin să meargă mai departe și accelerează dezordinea la nivel global.
Politica de conciliere nu îl temperează pe Trump. Nici acceptarea tacită nu menține stabilitatea. Dimpotrivă, cele două strategii confirmă că presiunea și constrângerea dau rezultate, iar Europa continuă să se adapteze, nu să reziste.
În acest context, pare esențial ca liderii europeni să ia poziție publică, iar declarațiile unor lideri precum Emmanuel Macron sau Frank-Walter Steinmeier merg în direcția corectă.
Al doilea obiectiv realist ar fi acela ca Europa să își reorienteze capacitățile existente către reziliență și securitate. Nu este vorba doar despre investiții viitoare, ci despre reorientarea resurselor deja disponibile către descurajare, protecție și securitate pe termen lung.
Europa dispune de active militare, economice și industriale considerabile, însă acestea rămân fragmentate, insuficient utilizate sau blocate de constrângeri politice.
Reziliența, în sensul ei actual, înseamnă capacitatea de a absorbi șocuri fără a ceda presiunii. Asta presupune sisteme energetice robuste, lanțuri de aprovizionare sigure, capacitate industrială funcțională, structuri de apărare credibile, dar și un sprijin neechivoc pentru Kiev.
Ucraina nu este o miză periferică, ci a devenit linia întâi a testului care arată dacă suveranitatea mai contează în vecinătatea Europei și dincolo de ea.
Riscurile inacțiunii nu sunt teoretice. Logica ce leagă Venezuela de Groenlanda poate fi aplicată și în alte contexte. Rusia ar putea testa argumente similare în regiuni precum arhipelagul norvegian Svalbard, invocând prerogativele marilor puteri în Arctica pentru a evalua fermitatea Europei.
La rândul lor, tentativele americane de a absorbi Groenlanda ar putea face parte dintr-o agendă mai amplă, menită să slăbească UE, să adâncească diviziunile interne și să întărească forțele politice aliniate ideologic curentului trumpist în statele membre, în contextul în care slăbiciunea invită la experimente.
Al treilea imperativ al Europei ar putea fi unitatea. Unitatea europeană este esențială, dar nu poate deveni un pretext pentru paralizie.
Dacă un consens nu poate fi obținut, guvernele care refuză să acționeze - precum Ungaria, dar și altele, în funcție de context - ar putea fi „ocolite”, iar excluderea trebuie să aibă consecințe.
Numeroși lideri europeni consideră că statele care blochează acțiunea colectivă la nivel european nu pot continua să beneficieze pe deplin de apărarea comună, cooperarea în materie de securitate sau investițiile industriale comune. Altfel spus, solidaritatea este o stradă cu dublu sens și nu este necondiționată.
În același timp, Europa trebuie să-și lărgească cercul de cooperare. Asta înseamnă o coordonare strânsă cu parteneri cu viziuni similare - precum Marea Britanie, Norvegia, Canada, Japonia, Coreea de Sud sau Australia.
De asemenea, acest lucru ar putea presupune și colaborarea pragmatică cu state ideologic diferite, acolo unde interesele converg, pentru a menține un set minim de reguli globale. Într-o lume fragmentată, cooperarea pragmatică pare la fel de importantă ca valorile comune.
Nu este vorba despre construirea unui nou bloc. Miza ar putea fi, însă, prevenirea alunecării către un sistem global, în care forța face legea, iar constrângerea devine o practică obișnuită.
Un joc dur
Europa nu îl poate împiedica pe Trump să ia decizii distructive, dar poate face ca acestea să vină cu un preț, care să descurajeze alegerea lor.
Dacă Washingtonul va acționa în privința Groenlandei - sau va recurge la acte similare de coerciție - ar trebui să existe costuri. Nu gesturi simbolice, ci măsuri care să conteze politic în interiorul SUA și să-l afecteze pe Trump acolo unde îl doare cel mai tare: în relația cu propria sa bază electorală.
Comerțul, accesul la piață, cooperarea de reglementare și parteneriatele industriale oferă pârghii reale. Descurajarea ar presupune transmiterea clară a mesajului că agresiunea are consecințe - nu pentru că Europa caută confruntarea, ci pentru că absența consecințelor invită la escaladare.
Operațiunea lui Trump în Venezuela este deja simptomul unei noi ordini. Epoca în care europenii se puteau baza pe alții pentru a apăra regulile, beneficiind în același timp de pe urma atitudinii lor reținute, a luat sfârșit. Alegerea de acum nu este între loialitate și independență, ci între pasivitate și responsabilitate.
Europa nu pare să-și mai poate permite să plutească în derivă, sperând că incertitudinea va trece. Nici să-și cumpere securitatea prin tăcere. Lumea devine tot mai dură, mai tranzacțională și tot mai puțin indulgentă față de slăbiciune.