În meseriile de creaţie, fie că este vorba de artă, fie că este vorba de venirea unei idei ce conduce la o invenţie, chestia aceea cu muza reprezintă un adevăr. L-am întrebat în emisiunea mea pe teribilul poet Adrian Păunescu care este momentul de graţie în care simte că versurile vor face sufletele cititorilor să vibreze profund. Mi-a răspuns că la el inspiraţia se află în starea de comă învinsă. Sentimentul că muza m-a atins cu aripa ei de împrospătare îl simţeam după o discuţie cu Adrian Păunescu, îmi găseam metaforele bătându- mi la uşă, curgeau cu muzicalitate frazele. Aceeaşi stare de inspiraţie mă cuprinde când mă poartă din când în când paşii pe strada Plantelor, când trec prin faţa clădirii unde a funcţionat sanatoriul de boli nervoase Şuţu, acolo unde s-a stins uriaşul simbol al neamului, Mihai Eminescu. Unii scriau mai greu, dar cum te dezmierdau metaforele de neegalat ale lui Fănuş Neagu, te răcoreau precum adierea unui zefir de primăvară. Până ajungea la forma definitivă a unui editorial de ziar, Fănuş arunca la coş multe forme intermediare ale articolului, de care devenea brusc nemulţumit. Umbla în lumea gazetarilor povestirea că un jurnalist hâtru i-ar fi spus maestrului Fănuş dacă îi permite să culeagă el ciornele aruncate, că ar fi excelente scriituri pentru orice gazetar. Scria greu Rebreanu, dar curgeau nestăvilite paginile sub condeiul lui Cezar Petrescu. Doar două exemple. Dem Rădulescu râdea rar, stătea în picioare lângă scena Cassandra şi urmărea prestaţia studenţilor lui fără să zâmbească. Brusc însă formula observaţii sclipitoare şi replici de un haz irezistibil. Apropo, pentru prima oară în emisiunea mea de la Antenă, a descifrat secretul poreclirii lui, Bibanu. La şcoala din Râmnicu Vâlcea, colegii au făcut o glumă de copii, i-au atârnat, fără să simtă, un peşte de carton de spatele puloverului.