Jean de La Fontaine aparținea unei familii burgheze înstărite, tatăl său ocupând un important post administrativ local. Fiul a urmat studii seminariale, abandonate din lipsă de vocație, pentru ca în 1645 să întreprindă studii de drept la Paris. Fără prea mult succes. Asta nu l-a împiedicat însă să-i urmeze în funcție tatălui său. În 1654 debutează în literatură cu o adaptare după Eunucul lui Terențiu. Stabilit la Paris (1658), pentru a se putea dedica exclusiv literaturii, își găsește rând pe rând protectori bogați și influenți: Fouquet, ministrul de Finanțe, ducesa d’Orléans (cumnată a regelui), doamna de La Sablière, care îi oferă găzduire timp de douăzeci de ani, și, în ultimii ani ai vieții, familia magistratului d’Hervart. Pentru Fouquet, compune poemele Adonis și Le Songe de Vaux (Visul de la Vaux), iar după arestarea protectorului său, îi ia apărarea în Élégie aux nymphes de Vaux (Elegie către nimfele din Vaux).
Ghimpe pentru Regele Soare
Dobândește notorietate literară mai ales după ce începe să publice, în 1665, Contes et nouvelles en vers (Povestiri și nuvele în versuri), operă licențioasă, inspirată din Boccacio, Aretino, Rabelais ș.a. „În 1668 - sesiza biograful Ion Brăescu (Dicționarul scriitorilor francezi, Polirom, 2012) -, creația sa poetică atinge culmi nebănuite, odată cu apariția primelor șase cărți de Fabule (Fables choisies et mises en vers par M. de La Fontaine). Prieten cu Racine, Boileau și Molière, devine unul dintre cei mai străluciți reprezentanți ai clasicismului, deși Fabulele (a căror ultimă carte apare în 1694) se îndepărtează într-o anumită măsură de dogmele curentului. Ascuțișul lor satiric l-a iritat pe Ludovic al XIV-lea, care a amânat cu un an ratificarea alegerii lui La Fontaine ca membru al Academiei Franceze (ales în 1683, el va fi primit definitiv în 1684). Opera sa mai cuprinde romanul Les Amours de Psyché et de Cupidon (Dragostea dintre Psyché și Cupidon), câteva piese de teatru, precum și curiosul poem «farmaceutic» Le Quinquina (Chinina), scris la cererea ducesei de Bouillon”.
Discrepanțe
Mai departe, urmând firele întinse de cercetătorul Ion Brăescu: „Cultivând fabula, specie literară considerată minoră, La Fontaine a adus-o la o asemenea perfecțiune, încât n-a mai putut fi întrecut de nici unul dintre succesorii săi. La Fontaine a influențat și literatura generației pașoptiste românești, îndeosebi pe Gr. Alexandrescu. La Fontaine reprezintă un caz destul de rar de discrepanță profundă între una dintre operele sale, Fabulele, pentru care epitetul de genial nu este cu nimic exagerat, și restul scrierilor, care nu depășesc nivelul creației unor poeți de al doilea plan ca Racan, Mainard ș.a. Chiar și Povestirile sale - ce s-au bucurat de un oarecare succes, datorită și conținutului lor libertin - sunt o operă puțin originală, afirmând mai curând un bun versificator decât un poet autentic. Adevărate nuvele versificate, ele au constituit însă pentru La Fontaine o școală a artei narațiunii prin care poetul avea să revoluționeze genul străvechi al fabulei”.
Inovație
Tot aici: „Nici romanul Les Amours de Psyché et de Cupidon nu dă măsura originalității sale, fiind imitat după Apuleius. De altminteri, nici tematica celor mai multe fabule nu este originală, La Fontaine inspirându-se îndeosebi din fabuliști ai Antichității eline (Esop, Babrios), latine (Fedru) sau indiene (Pilpay). Marea sa inovație constă în transformarea radicală a structurii fabulei prin schimbarea raportului dintre morală și narațiune. În timp ce la fabuliștii antici accentul cădea pe morală, partea narativă având un rol secundar, La Fontaine dă prioritate povestirii, morala fiind exprimată în câteva versuri (câteodată numai unul) sau absentă, reieșind implicit din conținut. Astfel, din specie didactică, fabula devine o varietate a poeziei epice. Deși aparent detașată de povestire, morala fabulei are un rol funcțional bine determinat, făcându-i clar tâlcul. Uneori, morala este așezată în fruntea fabulei, pentru a atrage atenția asupra semnificației peripețiilor narate, ca de exemplu în Le Loup et l’agneau (Lupul și mielul) sau Le Lièvre et la tortue (Iepurele și broasca-țestoasă)”.
Varietate tipologică
„Este evident - completa Ion Brăescu - că morala acestei ultime fabule, lapidar formulată în versul «Rien ne sert de courir; il faut partir à point» («Nu-ți folosește fuga. Să pleci la timp mai bine»), ar fi puțin eficientă dacă n-ar fi ilustrată de pățania iepurelui care, nechibzuit și prea încrezător în forțele sale, a fost întrecut la fugă de broasca-țestoasă cea serioasă și stăruitoare. Conștient că predica teoretică este prin esență plicticoasă, La Fontaine face chiar total abstracție de morală în fabule ca Le Chêne et le roseau (Stejarul și trestia), Le Rat qui s’est retiré du monde (Șobolanul schivnicit), Le Loup et le chien maigre (Lupul și potaia) ș.a. Rămâne astfel cititorului să desprindă învățătura lor, ceea ce constituie un argument împotriva celor care îl consideră pe La Fontaine un scriitor pentru copii. Universul fabulelor lui este atractiv și pitoresc, impresionând în special printr-o mare varietate tipologică. Cele mai multe au ca pretext lumea animalieră. Fabulistul recurge însă și la regnul vegetal, ca de exemplu în Le Chêne et le roseau sau Le Gland et la citrouille (Ghinda și dovleacul), ori la obiecte neînsuflețite: Le Pot de terre et le pot de fer (Oala de lut și oala de tuci) și destul de des la specia omenească: Les Deux amis (Cei doi prieteni), Le Laboureur et ses enfants (Plugarul și copiii săi), Le Meunier, son fils et l’âne (Morarul, fiul său și măgarul), La Laitière et le pot au lait (Lăptăreasa și oala cu lapte), La Mort et le bûcheron (Moartea și tăietorul de lemne), Le Savetier et le financier (Cârpaciul și bogătașul), Le Paysan du Danube (Țăranul de la Dunăre) etc.”.
Caricatură incisivă
„De altminteri - mai remarca Ion Brăescu -, delimitările sunt mai mult didactice, căci, la fel ca Le Roman de Renart, fabulele lui La Fontaine reușesc transpuneri magistrale ale faunei în trăsături și caractere umane: leul reprezintă forța și maiestatea; vulpea - șiretenia și lingușirea; iepurele - teama; mielul - blândețea; furnica - hărnicia ș.a.m.d. La Fontaine conferă personajelor sale și atributele caracteristice unor categorii sociale ale epocii în care a trăit. În teza sa de doctorat La Fontaine et ses fables (La Fontaine și fabulele sale), apărută în 1853, Taine a reconstituit întreaga societate franceză a monarhiei absolutiste. Cea mai ilustrativă dovadă este fabula Les Animaux malades de la peste (Jivinele bântuite de ciumă), caricatură incisivă a curții lui Ludovic al XIV-lea. Oricine recunoaște în leu pe monarhul despotic și abuziv, în vulpe pe curtenii lingușitori, în lup - instrumentele servile și brutale ale puterii regale, în măgar - omul de rând, necăjit și împilat. O imagine asemănătoare a curții regale se regăsește în Les Obsèques de la lionne (Înmormântarea leoaicei), unde La Fontaine ajunge la o violență fără precedent: «C’est bien là que les gens sont de simples ressorts» («Curtea-i o trupă de fantoșe pe care-o joci pe sfoară»)”.
Oaze de puritate
Mai mult: „Tirania și abuzurile feudale sunt denunțate cu tărie și în Le Loup et l’agneau, Le Chat (Motanul), La Belette et le petit lapin (Nevăstuica și iepurașul), Le Loup et le chien (Lupul și câinele), La Mort et le bûcheron ș.a. Vehemența satirei sociale are drept contrapondere simpatia sinceră și profundă pentru lumea obidiților și a celor asupriți (tăietorul de lemne gemând sub povară, lipsit adesea de pâine și sfârșindu-și zilele în cocioaba-i afumată, mielul sfâșiat de lup ș.a.). Tabloului deprimant al unei societăți în care domnesc nedreptatea și abuzul, asuprirea și brutalitatea, ipocrizia și adularea, La Fontaine îi opune uneori oaze de puritate, cum ar fi cultul muncii în Le Laboureur et ses enfants sau proslăvirea păcii în Un Animal dans la lune (Dihania din lună). Munca înfățișată ca remediu al tuturor viciilor este și semnificația fabulei Le Savetier et le financier. Prietenia adâncă și sinceră este exaltată în Les Deux amis, fabulă cu un profund caracter liric, ca și Les Deux pigeons (Cei doi porumbei), celebrând dragostea statornică și trainică”.
Contestat de J.-J. Rousseau, Lamartine, Vigny…
Multe dintre fabule ironizează sau ridiculizează defecte de caracter: invidia în La Grenouille qui veut se faire aussi grosse que le bœuf (Broasca și boul), lăudăroșenia disprețuitoare în Le Chêne et le roseau, sensibilitatea la măgulire în Le Corbeau et le renard (Corbul și vulpea), superficialitatea și lipsa de prevedere în La Cigale et la fourmi (Greierele și furnica), impostura în Le Coche et la mouche (Musca și diligența), ignorarea realității în L’Astrologue qui se laisse tomber dans un puits (Vraciul care pică-n iaz) etc. „Codul moral propus de La Fontaine a fost însă contestat, printre adversarii săi de marcă figurând J.-J. Rousseau, Lamartine, Vigny sau Paul Éluard”, amintea Ion Brăescu. Motivul/motivele contestării? „I s-au reproșat lipsa unui ideal nobil și recomandarea unor precepte incompatibile cu educația morală, motiv pentru care Rousseau condamnă lectura fabulelor de către copii. Unele fabule nici nu au «morală», aceasta fiind înlocuită de o simplă constatare care confirmă, caustic, o stare de lucruri reprehensibilă, ca de exemplu celebrul vers din Le Loup et l’agneau: «La raison du plus fort est toujours la meilleure» («Dreptatea celui mai tare este totdeauna cea mai bună») sau concluzia ironică a fabulei Les Animaux malades de la peste: «Selon que vous serez puissant ou misérable,/ Les jugements de cour vous rendront blanc ou noir» («Neprihăniți, sărmanii n-au sorți la judecată;/ Nelegiuiți, mai-marii ies, toți, basma curată»)”.
O morală a bunului-simț
Aproape de final: „Detractorilor lui La Fontaine li se poate replica, desigur, că acesta preconizează uneori o morală à rebours (de-a-ndoaselea), cititorul fiind conștient că trebuie să se comporte exact invers decât personajele din fabulă. Nu este însă mai puțin adevărat că fabulistul nu urmărește un ideal supraomenesc, nu aspiră la cultivarea unui eroism inegalabil. Morala sa nu se adresează eroului, ci omului simplu, încercând să-i deschidă ochii asupra primejdiilor care-l pândesc la tot pasul, pentru a le depăși sau, uneori, chiar pentru a supraviețui. Este o morală populară, o morală a bunului-simț, ieșită din propria experiență a lui La Fontaine, care și-a publicat prima culegere de Fabule abia la vârsta de patruzeci și șapte de ani. Spiritul de economie și de prevedere (La Cigale et la fourmi), prudența (Le Pot de terre et le pot de fer), chibzuiala (Le Lièvre et la tortue), cumpătarea și modestia (Le Savetier et le financier), munca (Le Laboureur et ses enfants) sunt armele de care trebuie să se folosească omul de rând în lupta pentru existență. Uneori, el este silit chiar să se plece (Le Chêne et le roseau) sau să facă apel la fățărnicie pentru a-și salva ființa (Les Obsèques de la lionne). Fabulele conțin o filosofie sceptică, o morală practică a unui observator lucid al societății sale, care își exprimă însă cu fermitate și franchețe dezacordul”.
Pledoarie pentru libertate
Nu în ultimul rând: „Sprijinindu-se pe o artă desăvârșită de portretizare, tonică prin natura comicului absurd, opera fabulistică respiră printre rânduri dezgustul autorului față de un sistem social clădit pe inechitate, inegalitate și oprimare. Cel mai înflăcărat protest împotriva tiraniei și asupririi popoarelor este rostit de «Țăranul de la Dunăre» (Le Paysan du Danube). Cuvintele lui sunt o pledoarie avântată pentru libertate, un model de elocință inspirată de cele mai nobile idealuri ale omenirii. Definindu-și opera fabulistică, La Fontaine o consideră «o amplă comedie cu o sută de acte diferite și a cărei scenă este universul”.
Prospețime
Cele din urmă impresii critice: „Arta lui La Fontaine se distinge prin concizie și proprietatea termenilor, calități pur clasice, dar poetul se îndepărtează de clasicism prin folosirea unui lexic foarte bogat, care nu ocolește vocabulele populare, familiare și chiar tehnice. Lapidaritatea stilului atinge perfecțiunea mai ales în acele versuri cu aspect de maximă, demne de La Rochefoucauld, în care fabulistul condensează concepția sa asupra lumii și societății, de altfel destul de apropiată de cea a marelui moralist contemporan cu el. Vestitoare ale secolului Luminilor prin caracterul lor protestatar și umanist, fabulele lui La Fontaine își păstrează și azi o prospețime, o tinerețe care fac din el poate cel mai modern și mai apropiat de noi dintre toți scriitorii veacului clasic”.
Opere și traduceri
Opere: L’Eunuque (1654); Élégie aux nymphes de Vaux (1661); Le Songe de Vaux (1665-1671); Contes et nouvelles en vers (1665-1671); Fables choisies mises en vers (1668-1694); Adonis (1669); Les Amours de Psyché et de Cupidon (1669); Clymène (1671); Le Quinquina (1682); Daphné (1682); Épître à Huet (1687); L’Astrée (1691).
Traduceri: „Corbul și vulpea” (trad. I. Heliade-Rădulescu), în Curierul românesc, 1829; Fabule (trad. T. Arghezi), București, 1954; Fabule (trad. A. Tita), București, 1958 (reed. 1980); Fabule (trad. N. Mihăescu), București, 1978; Povestiri în stihuri (trad. G. Master X, precuvântare de Maria Carpov), Iași, 1997; Fabule (trad. Tudor Măinescu, prefață Valentin Lipatti), Cluj-Napoca, 1998; Fabule (trad. D. Anghel și Șt.O. Iosif), București, 2002; Fabule pentru toți copiii (trad. Anca Benea), Constanța, 2007 etc.
330 de ani s-au împlinit în 13 aprilie 2025 de la moartea poetului La Fontaine.
„Cât trăiești, ferește-te să judeci un om după înfățișarea lui”, La Fontaine
„Vestitoare ale secolului Luminilor prin caracterul lor protestatar și umanist, fabulele lui La Fontaine își păstrează și azi o prospețime, o tinerețe care fac din el poate cel mai modern și mai apropiat de noi dintre toți scriitorii veacului clasic”, Ion Brăescu, cercetător
„Nimeni nu e destul de inteligent încât să-l poată convinge pe un prost că e prost”, La Fontaine
„Cultivând fabula, specie literară considerată minoră, La Fontaine a adus-o la o asemenea perfecțiune, încât n-a mai putut fi întrecut de nici unul dintre succesorii săi”