Lui Belmondo i se va aduce un omagiu național joi, în Piața Invalizilor. Președintele Franței, Emanuelle Macron a prezentat deja condoleanțe familiei. “Magnificul este o comoară națională, cel care ne-a făcut să râdem, să ne bcuurăm de viață, un erou sublim și magician al cuvintelor. În el ne regăsim toţi.”
Legendă a cinema-ului, lui Belmondo i-au adus omagii toate instituţiile Franţei. „Asul aşilor a plecat”, a deplâns şeful Statului Major. „Un mare poliţist al cinema-ului tocmai s-a stins”, a scris Poliţia. S-a alăturat şi Departamentul de pompieri din Paris.
Primarul Parisului, Anne Hidalgo, a mulţumit pentru „amintirile fabuloase care au marcat atâtea generaţii”.
Prim-ministrul Jean Castex s-a declarat „foarte trist” din cauza morţii celui care a fost „cu adevărat o legendă a filmului francez, un simbol foarte important al patrimoniului nostru cinematografic, iubit de toate generaţiile, un actor pe care eu l-am adorat”.
Fostul preşedinte francez Nicolas Sarkozy a regretat de asemenea pierderea: „Franţa a pierdut unul dintre actorii săi importanţi, francezii plâng o personalitate de care se simţeau apropiaţi. Cinefilii văd cum se dă o pagină magnifică a cinema-ului francez. Nimeni nu îl va uita pe Jean-Paul Belmondo”.
Numeroşi cineaşti din diverse generaţii i-au adus omagii online. Guillaume Canet a scris: „Am vrut mereu să îi semăn, am crescut cu filmele lui pe care le vedeam în continuu. Erau un admirator ultra al actorului, al personajelor. (...) Va rămâne mereu eroul magnific care ne-a făcut să visăm şi va continua cu generaţiile care vin. Mulţumesc, Jean-Paul”.
Copilul teribil al cinematografului francez, actor, producător și director de teatru și cinema, a interpretat o multitudine de personaje în cursul unei cariere de peste 50 de ani.
De la Pierrot Nebunul la Omul din Rio… el a încărnat cinema-ul francez, interpretând roluri în peste 80 de filme.
În anii 70-80, filmele sale, Peur sur la ville, Le Guignolo sau Omul din Rio au entuziasmat cinefilii. Dar în 2001, Jean-Paul Belmondo a suferit un accident vascular cerebral, care a dat o altă direcţie carierei sale. Accidentul l-a obligat la repaus şi la renunţarea la filmări. Ceea ce nu l-a împiedicat să obţină un Palme d’Or pentru întreaga carieră la Festivalul de la Cannes, în 2011.
A rămas, de asemenea, interesat de sport, pasiune care i-a marcat adolescenţa. Actorul a reuşit întotdeauna să împace pasiunea sa pentru comedie cu cea pentru sport. Reputat pentru cascadoriile pe care le realiza singur, a cunoscut uneori cele mai neplăcute consecinţe: numeroase fracturi, un şold rănit în timpul filmărilor la Le Magnifique, o deviere a bazinului… Toate acestea nu l-au făcut însă mai înţelept în realizarea rolurilor sale. Pasiunea pentru cascadorie, descoperită în tinereţe, când practica fotbalul la liceu, dar şi boxul, tenisul şi ciclismul, nu l-a părăsit nicio clipă.
De altfel, graţie lui Marcel Cerdan, pe care îl admira, a devenit pasionat de box. Un sport pe care nu l-a practicat la nivel profesionist, pasiunea pentru teatru fiind mai puternică, iar două cariere în acelaşi timp nu erau posibile. Dragostea pentru sport i-a fost însă de ajutor după accidentul cerebral şi l-a susţinut în timpul dificilei perioade de recuperare.
A fost întotdeauna prima figură întâlnită în tribunele de la Roland Garros. A participat financiar la crearea PSG, căruia i-a fost suporter în anii 70. În box, îl susţine acum pe francezul Tony Yoka, care este, după părerea lui, unul dintre cei mai buni boxeri ai zilelor noastre
Într-un interviu pentru Le Parisien mărturiseşte că starea de spirit pe care i-a creat-o sportul şi mai ales boxul l-a ajutat să depăşească urmările bolii. Nu mai face cascadorii, dar la 85 de ani este încă într-o bună formă fizică.
Belmondo a fost totodată tânărul june prim emblematic al Noului Val şi Omul din Rio. Născut la 9 aprilie 1933, el speră acum să revină în cinema. Adevăraţii eroi nu sunt niciodată obosiţi. Şi-a petrecut aniversarea cu eternal său complice Charles Gérard, cu fiul său Paul, cu nepoţii şi cu toţi prietenii de platou care ştiu, ca şi Claude Lelouch, că în pofida timpului care a trecut, el rămâne un “senior al cinema-ului francez”.
În acest moment aniversar nu este desigur inutil să revenim asupra incredibilei sale cariere care a debutat la începutul anilor 1960, sub egida Noului Val. Când Jean-Luc Godard l-a ales pe Jean-Paul Belmondo pentru seducătoarea haimana Michel Poiccard din À Bout de souffle şi mai târziu pentru Pierrot le fou, el a pariat pe reinventarea imaginii de june prim. Intuiţia lui a creat un mit. Coborârea pe Champs Élysées a lui Jean Seberg şi a lui Bébel, cu mâinile în buzunare, cu ţigara în gură, slabi şi neîndemânatici, a devenit acum o fotografie la fel de specific pariziană ca Sărutul de la primărie a lui Doisneau.
Devenit vedetă prin magia unui film revolutionar, racheta Bébel a fost lansată. După doi ani, Henri Verneuil îl plasează pe Belmondo în capul afişului, alături de Jean Gabin în Un Singe en hiver, inspirat de romanul lui Antoine Blondin. Apoi, Philippe de Broca inventează pentru el Omul din Rio. Belmondo se relevă, sub bagheta acestuia, cel mai mare cascador printre actori. Fără plasă, filmat în direct, ca un trapezist va trece de la o clădire la alta în oraşul Brasilia încă neterminat.
Începând din anii 1970, cinefilii încep să preţuiască apariţiile sale pe ecran. Ca şi pentru Alain Delon şi Louis de Funès, cineaştii încep să construiască scenarii special pentru personalitatea lui, pe cât de spectaculoasă, pe atât de obraznică.
Intelectualii strâmbă din nas, dar publicul îşi urmează idolul: Le Magnifique, Le Guignolo, Flic ou Voyou, Le Marginal, L’As des as… vor fi toate formidabile succese de box-office. Reţeta era simplă: un bun regizor (Lautner, de Broca, Verneuil, Oury, Giovanni…), un bun creator de dialoguri (Audiard) şi o doză însemnată de acţiune sunt sinonime în epocă cu un succes infailibil.
La sfârşitul anilor 1980, îşi dă seama că rolurile de super-erou încep să plictisească publicul. Acest pasionat al scenei îşi amintea atunci că este un fost student al Conservatorului şi că marea lui dragoste rămâne teatrul. Prietenul lui, Robert Hossein îl va distribui în două piese extraordinare: mai întâi, în 1987, în Kean, de Jean-Paul Sartre după Alexandre Dumas, apoi, în 1989, în Cyrano de Bergerac de Edmond Rostand.
În 2001, după ani fericiţi pe scenă, Belmondo suferă accidentul vascular. A fost o dramă, iar el a jucat poate cel mai dificil rol al vieţii sale. I-au trebuit aproape 7 ani pentru a se putea deplasa şi a putea vorbi normal. Când a acceptat să reapară în faţa camerelor de filmat, în 2008, a dovedit alte două faţete ale caracterului său: pudoarea şi curajul. Niciodată, în acele zile întunecate, nu s-a plâns de soarta sa. Omul a devenit la fel de mare ca actorul.
Încurajat de admiraţia dovedită de confraţi şi de public, Belmondo, care îşi anunţase retragerea de pe platouri, s-a hotărât acum să revină. De fiecare dată, fie că este vorba despre Festivalul de la Cannes, de cel de la Veneţia sau de la Paris, prezenţa lui Jean-Paul Belmondo la o ceremonie de premiere este un eveniment.
În 5 februarie, anul acesta, “Magnificul” şi Monica Belucci au fost omagiaţi în mod special pentru contribuţia lor la strălucirea mondială a cinema-ului francez. Cei doi actori, ambii de origine italiană, vizibil fericiţi că au fost distinşi de Academie, au demonstrat în faţa publicului o adevărată complicitate.
S-au scurs aproape 10 ani de la ultima sa apariţie pe platourile de filmare. Solicitat adesea, a refuzat până acum toate propunerile regizorilor. Dar chemarea camerei de filmat a fost mai puternică. După ce aproape acceptase propunerea lui Claude Lelouch în 2011, el a acceptat proiectul lui Fabien Onteniente, gândit pe măsura lui: Un ultim salut al unui actor de legendă.
Filmările la această producţie cu şi pentru Belmondo ar fi trebuit să înceapă în ianuarie, dar, din motive necunoscute, au fost amânate.
Documentarul Magnificul, ce a putut fi vizionat luni pe Sky Arte, a reiterat viaţa şi cariera lui Bebel, de la Academie la succesele cu Godard, la femeile din viaţa sa şi la eterna rivalitate cu Alain Delon. Scris şi regizat de Bruno Sevaistre, documentarul este o poveste ritmată a vieţii lui Belmondo, de la şcoala care nu îi plăcea la nereuşita de la examenul Academiei de Artă Dramatică şi până la colaborările cu regizorii Noului Val şi la marile succese comerciale. Se află în el totul: omul, actorul şi starul “dezinvolt, viril, un pic canalie, dar întotdeauna cu surâsul pe buze”.
Născut la Neuilly-sur-Seine, actorul este fiul lui Paul Belmondo, sculptor originar din Algeria franceză (cu mamă siciliană) şi al pictoriţei Sarah Rainaud-Richard. Familia aparţinea burgheziei intelectuale. Bebel a ales să joace în rebel, în anticonformist, încălcând toate regulile, fie pentru că această frondă era o parte din el, fie că după ce a decis aşa s-a hotărât să respecte propriile reguli. De aici, neplăcerea de a merge la şcoală, de a face o carieră academică, pe care o începuse, deşi nu a trecut examenul de admitere, cu grupul său de prieteni în care se găseau atunci Annie Girardot, Jean-Pierre Marielle, Jean Rochefort…
Încă de la primele filme preferă imaginea de “băiat rău” în stilul american, după modelul lui James Dean, jucând roluri de dur. Această etichetă de băiat rău a păstrat-o mai ales pentru a evita regulile şi şi-a asumat-o chiar la nivel publicitar, în reclama pentru Gauloises: „Liberté toujours”.
Pe platou, această postură se traducea prin neplăcerea de a primi indicaţii prea detaliate din partea regizorilor. Întâlnirea cu Jean-Luc Godard şi cinema-ul lui experimental a fost pentru Belmondo o adevărată gură de aer proaspăt, aproape o salvare.
În documentar, “Magnificul” Belmondo îşi aminteşte momentele filmării cu Jean Seberg: Luam micul dejun în fiecare dimineaţă cu Jean-Luc care ne citea replicile pe care trebuia să le spunem. Era foarte natural, dacă voiam să le scurtăm puteam s-o facem…”
Cu Jean-Pierre Melville urma să fie un cu totul alt tip de colaborare, dar şi acest regizor era un vizionar, în alt fel decât Godard, iar Bebel a sfârşit prin a-i datora mult. Mellville i-a dat primul rol diferit de cele de până atunci, cel al unui preot. S-a demonstrat că Belmondo era şi altceva decât omul de acţiune. Sub bagheta lui Melville, Belmondo a jucat în trei filme. În timpul ultimului, L’Aîné des Ferchaux, cei doi s-au certat din cauza faptului că regizorul îi considera pe actori “prizonierii” săi şi nu se sfia să-i ofenseze pe platou.
Colaborarea cu Henri Verneuil i-a adus succese comerciale datorate unui limbaj popular, deprins din ringul de box sau din bistrouri (Un singe en hiver, Week-end à Zuydcoote). Lui i-a datorat Belmondo consacrarea internaţională. În Italia a fost primit ca un star, a jucat cu Gina Lollobrigida, Claudia Cardinale şi Sophia Loren, femei frumoase care au pus-o pe gânduri pe prima sa soţie, Élodie Constantin, balerina cu care Belmondo s-a căsătorit în 1953 şi au avut trei copii. Au fost anii în care apărea pe copertele revistelor americane, fiind definit prin cuvinte ca sex-simbol, star de cinema…
Omul din Rio al regizorului Philippe de Broca a pus gaz peste foc. Au fost comedii fără nicio legătură cu filmul de autor, dar actorul n-a mai vrut să fie catalogat în niciuna dintre categorii. Riscul stătea însă în faptul că uneori Bebel devenea propria caricaură din dorinţa de a da publicului ceea ce acesta dorea. L-a salvat încă odată Jean-Luc Godard cu Pierrot le fou. Între timp, a luat sfârşit căsătoria cu Élodie, iar Jean-Paul a trăit o relaţie de dragoste cu cea care, la Festivalul de la Cannes din 1965 a fost numită “cea mai frumoasă femeie din lume”, actriţa Ursula Andress. Au rămas împreună din 1966 până în 1972.
Anii 70 au fost marcaţi de duelul Jean-Paul Belmondo – Alain Delon, ultimul aflat pe culmile succesului. Pentru a convinge publicul că Franţa avea nevoie de amândoi aceşti actori atât de diferiţi, tenebrosul, concentratul şi distantul Delon pe de o parte şi extrovertitul, nepăsătorul şi jovialul Bebel pe de altă parte, cei doi au acceptat să joace împreună într-un film. Borsalino a fost un succes de public, dar cei doi au reuşit să se certe şi chiar să ajungă la tribunal din cauza unei neînţelegeri privind ordinea numelor în publicitatea filmului. S-au împăcat, “un rezultat important pentru profesie”, după cum a explicat rece Delon.
Filmele poliţiste din anii 70 şi 80 dovedesc că, deşi trecut de 50 de ani, ba chiar, pentru a spune adevărul, până la 65 de ani, Belmondo n-a acceptat cascadori pe platou, rezervându-şi cele mai dificile şi mai periculoase scene din punct de vedere fizic.
Din 1972 până în 1980, partenera de viaţă a lui Jean-Paul a fost frumoasa Laura Antonelli, dar el a decis să se căsătorească pentru a doua oară abia în 2002 cu Natty Tardivel, alături de care a trăit 10 ani şi de la care a avut al patrulea copil, dar şi această relaţie s-a terminat în 2008.
De-a lungul anilor, Bebel a primit cele mai importante distincţii ale statului francez: Ordinl Naţional de Merit în grad de Comandor, Legiunea de Onoare în grad de Comandor, Marele Premiu Special din partea Asociaţiei Criticilor de Film din Los Angeles.
Să mai amintim că are peste 50 de filme la activ şi că a cucerit inimile femeilor Sophia Loren, Catherine Deneuve, Claudia Cardinale, Raquel Welch, Françoise Dorléac…