Capra este animalul domestic ce reprezintă prosperitatea în gospodăria tradițională românească, iar sceneta jucată de personajele care participă la dansul ritualic are rol purificator pentru fiecare gospodărie în care ajung cetele de colindători, dar și pentru întreaga comunitate. Se spune că acolo unde se mai aud glasuri de colindători, din ajunul Crăciunului până de Sfântul Vasile, satul este încă viu.
Evenimentele organizate în ultimii ani au intervenit destul de brutal în viața spirituală a satului românesc, strămutând obiceiurile încă vii către un cadru organizat. S-a constatat că acolo unde au început să se organizeze evenimente pentru colindători, aceștia nu s-au mai dus din casă în casă, așa cum e obiceiul strămoșesc.
Cei mai afectați sunt copiii, care atunci când se pregătesc pentru colindatul organizat, cu scop mai mult artistic, renunță la a se mai duce din casă în casă. Din fericire, Jocul Caprei, așa cum este păstrat din generație în generație, merge mai departe în paralel, atât în cadru organizat, cât și din gospodărie în gospodărie, pentru că cetele de colindători care practică aceste scenete ritualice străvechi sunt formate din tineri sau adulți mult mai bine determinați decât copiii care merg să colinde.
Există și o piață a costumelor de Capră, dezvoltată în ultimii ani chiar și în mediul online, pentru cei care nu știu să-și confecționeze singuri aceste accesorii, dar le pot cumpăra. Costumul de capră este ornat cu hârtie colorată sau cu bucăți de textile, iar masca este de obicei din material natural.
O piesă de teatru cu scop ritualic
Sceneta pe care o joacă personajele este o alegorie care aduce în prim-plan moartea și renașterea. Este o poveste a caprei care poate fi scoasă la vânzare de către „stăpânul ei”, prețul se negociază ca la târg, apoi capra suferă, se îmbolnăvește și este vindecată ritualic de personajul care-l întruchipează pe medicul veterinar, iar viața își recapătă normalitatea, dansul fiind continuat. Aceasta este o variantă mai recentă a Jocului Caprei care a preluat elemente din viața cotidiană, modificând atât subiectul scenetei, cât și personajele.
În jocul străvechi, capra este înjunghiată (omorâtă) în timpul jocului şi îngropată în mod simbolic, alteori este jucată până o ustură tălpile (copitele). Scenetele diferă de la o zonă la alta, sunt în permanență modificate, pentru că aceasta este o trăsătură caracteristică a folclorului, însă versurile melodiei refrenului care animă dansul ritualic sunt aceleași: „Ţa Ţa Ţa, căpriţă, Ţa”!
Celelalte versuri pot fi construite pe loc de către interpreții cu foarte mult talent. Prin versuri se spune și povestea scenetei. Iată un exemplu: „Foaie verde şi-o alună, Bună ziua, ziua bună, Ia deschideţi porţile, Să intre căpriţele. Ţa, ta, ta, căpriţă ţa, Nu te da, nu te lăsa, Ţa, ţa, ţa, căpriţă ţa, Capra noastra-i cu mărgei, Cu cercei cu catifelii, Joacă vesel căpriţa, Toţi îs bucuroşi de ea. Ţa, ţa, ţa, căpriţă, ţa, Nu te da, nu te lăsa, Ţa, ţa, ţa, căpriţă, ţa, Şi plecai şi eu la târg, Pe căpriţă ce s-o vând, Şi mergând pe drum, mergând, Aud din urmă strigând”, spune „stăpânul caprei”, personajul cel mai important, cu rol similar șamanului din alte comunități tradiționale.
Personajul care joacă rolul cumpărătorului intervine: „De vânzare-i capra, bade?”, iar Ciobanul răspunde: „- De vânzare!”.
Momentul morții și al reînvierii
Dialogul continuă: „Cumpăratorul: - Şi cât vrei pe ea? Ciobanul: - 1.000 de lei! Cumpărătorul: - E blândă, nu împunge? Ciobanul: - E blândă, nu-mpunge”, iar în acest timp, Capra îl împunge pe cumpărător. Urmează „negocierea”: „Cumpărătorul:. - Eu îţi dau 500 de lei pe ea, pentru că împunge. Ciobanul: - Decât să-mi dai 500 de lei pe ea, mai bine îi dau un par în cap. O loveşte uşor cu băţul, capra cade şi nu mai mişcă. Intervine alaiul:. - Valeu, capra noastră a murit!. Ţa, ta, ta, căpriţă, ţa, Te-o lovit vreo boală grea, Sau pe unde-i colindat, Veste rea tu ai aflat. Ciobanul: - Baa... da capra nu îi moartă şi nu din pălitură. A leşinat, ce din cele ce-o aflat”.
După acest moment colectiv intervine partea ritualică de „înviere”. Alaiul: „Scoală tu căpriţa mea, Faptele s-or îndrepta, Şi-acum haide să plecăm, Şi-alte case colindăm, Ţa, ţa, ţa, căpriţă, ţa, Nu te da, nu te lăsa, Ţa, ţa, ţa, căpriță, ţa”.
Acest ritual alegoric al morții și învierii are o semnificație specială pentru trecerea din anul care „moare” către cel care „se naște”, pentru că prin moarte și renaștere se purifică întreaga comunitate.
Printre personajele care participă la Jocul Caprei sunt babele și moșii (jocuri de măști), câinii și urșii, „jandarmii” sau „doctorii”. Toți transmit urări de bine pentru anul care vine, într-un ritual mai complex, având rolul de a alunga spiritele rele și de a aduce binele în fiecare gospodărie și comunitate.
Alte datini cu dansuri ritualice amestecate
În satele din Maramureş, colindătorii ies la urat încă din timpul zilei de Ajun și primesc nuci, mere, colaci sau bani. Tinerii umblă din casă în casă cu „Steaua” sau cu „Capra”, obiceiuri care în alte zone sunt întâlnite abia în ajunul Anului Nou sau chiar în prima zi a anului, de Sfântul Vasile. Specific pentru zona Maramureşului este „Jocul Moşilor”, la originea căruia se crede că au stat ceremoniile cu măşti din nopţile de priveghi, un ritual preluat în creștinism din perioada precreștină, din cultul morţilor. După ce au colindat toată noaptea, copiii şi tinerii îşi iau bicele şi ies pe uliţele satului. Cine le iese în cale este „croit” de biciul „moşilor”.
„Moşii” maramureşeni poartă, în general, o mască făcută din blană de cornute şi bat la uşile oamenilor pentru a-i speria şi pentru a le ura un an mai bun. Tot în Maramureș există și un alt obicei, numit „Viflaimul”, o adevărată piesă de teatru popular care reface, în mod ritualic, momentul apariţiei magilor şi al păstorilor care aduc vestea naşterii lui Iisus.
În comunitățile din Alba există obiceiul numit „Piţăratul”, denumire care vine de la „piţărău”, un colac făcut din aluatul care rămâne de la pâine sau de la cozonaci și pe care copiii îl primesc atunci când merg la colindat. Tot cu o piesă de teatru pornesc la colindat, în Ajun, și cetele de flăcăi din zona Bistriţa-Năsăud. Obiceiul este similar cu cele din Moldova, iar colindătorii, numiți și „belciugarii”, se costumează în capră, soldat, urs, preot, jandarm, doctor, mire şi mireasă, care interpretează, în fiecare gospodărie, scenetă cu rol ritualic, pentru a vesti nașterea Domnului Iisus. Este o adaptare creștină a unui obicei mult mai vechi, din perioada precreștină, practicat la începutul anului agrar, dar care a căpătat noi valențe și semnificații și care s-a păstrat până astăzi în zona Valea Ilvelor.
Se crede că în gospodăria unde joacă „belciugarii” va fi bunăstare tot anul. Cetele de feciori colindă și în zona Sibiului, la Sălişte. Feciorii pornesc de la casa primarului, apoi merg la cea a preotului, apoi la învățător și urmează celelalte gospodării, într-o anumită ordine ierarhică, până în zorii zilei de Crăciun, când merg la „ceată”, unde colindă „gazda”. Dar în alte zone, același joc ritualic se practică înainte de Anul Nou sau de Sfântul Vasile, în prima zi a anului.