Ca regulă generală, când luăm o decizie de investiţii avem tendinţa de a acorda o mult mai mare atenţie randamentului promis decât riscului asumat. Facem acest lucru pentru că, din nefericire, aşa cum arată ştiinţa finanţelor comportamentale (Behavioral Finance) dezvoltată în ultimii 50 de ani, nu acţionăm precum nişte actori economici raţionali. Un caz foarte practic este investiţia în obligaţiuni (guvernamentale sau corporative). În cazul fiecărei emisiuni de obligaţiuni investitorii sunt atraşi în principal de rata oferită a cuponului, fără a acorda o prea mare atenţie riscurilor asumate.
În cazul investiţiei în obligaţiuni principalul risc asumat este cel de credit. Acesta este în principal definit ca fiind riscul ca emitentul să nu îşi poată onora obligaţiile de plată la fiecare dintre maturităţile emisiunii, aşa cum sunt acestea statuate în prospect. Riscul de credit există şi în cazul investiţiilor în acţiuni, investitorii fiind prejuduciaţi prin deprecierea instrumentelor financiare deţinute în momentul în care companiile în cauză nu îşi pot onora obligaţiile faţă de creditori. Impactul riscului de credit asupra investiţiei efectuate este semnificativ mai mare în cazul obligaţiunilor decât în cel al acţiunilor pentru că, în general, structura bilanţieră a unei companii se depreciază pe un orizont de timp mai lung, în general aliniat orizontului investiţional în cazul obligaţiunilor. Cel puţin pe piaţa de capital locală, şi mai ales în cazul investiţiilor semnificative, este mult mai uşor să lichidizezi într-un timp rezonabil investiţiile în acţiuni decât cele în obligaţiuni în momentul în care consideri că materializarea riscului de credit devine iminentă.
Principiul de bază prin prisma căruia trebuie evaluată o investiţie în obligaţiuni este următorul: rolul principal al randamentului nu ar trebui să fie acela de a face investiţia în obligaţiuni atractivă, ci acela de a da un preţ corespunzător riscului de credit asumat prin investiţia respectivă, comparativ cu alte investiţii similare. Din acest motiv, principalul criteriu de analiză a randamentului oferit de o emisiune de obligaţiuni este cel al diferenţei de credit (“credit spread”) faţă de investiţia fără risc (în teoria financiară asimilată investiţiei în obligaţiuni guvernamentale) cu aceeaşi maturitate (orizont de timp) şi în aceeaşi monedă.
Există mai multe modele de calcul al acestui indicator dezvoltate în timp în teoria financiară. Dar este mai important de reţinut faptul că analiza acestuia porneşte întotdeauna de la situaţia financiară curentă a societăţii emitente şi este structurată pe modelul de afaceri al acesteia, precum şi pe prognozele privind evoluţia activităţii societăţii. Câţiva dintre indicatorii cei mai importanţi ce trebuie luaţi în calcul sunt:
- nivelul curent al datoriilor societăţii (financiare şi comerciale) şi estimarea necesarului de finanţare ulterioară a societăţii
- capacitatea societăţii de a genera fluxuri de numerar din activitatea operaţională; acestea sunt cele mai importante pentru că ele constituie sursa principală din care societatea va putea să-şi ramburseze în viitor datoriile izvorâte din emisiunile de obligaţiuni; pe termen mediu şi lung este nerealist a se asuma că datoriile financiare pot fi rambursate prin contractarea de noi datorii financiare (refinanţare)
- destinaţia fondurilor contractate prin emisiunea de obligaţiuni; sunt acestea canalizate către proiecte ce urmează a genera un randament mai mare decât costul finanţării?
- Istoricul emitentului cu privire la rambursarea datoriilor financiare contractate.
Noi la Certinvest efectuăm analize de scoring al riscului în cazul fiecărei emisiuni de obligaţiuni în care efectuăm plasamente şi discutăm despre riscul de credit cu fiecare dintre potenţialii noştri clienţi.
Cosmin Mizof, CFA - Expert Certinvest