„M-am născut într-o familie de țărani săraci, în Azinhaga, un mic sat situat în provincia Ribatejo, pe malul drept al râului Almonda, la o sută de kilometri nord-est de Lisabona. Părinții mei se numeau José de Sousa și Maria da Piedade. José de Sousa ar fi fost și numele meu dacă funcționarul de la starea civilă, din proprie inițiativă, nu ar fi adăugat porecla prin care era cunoscută familia tatălui meu în sat: Saramago (saramago este o plantă erbacee spontană, ale cărei frunze, în acele vremuri, la nevoie, serveau drept hrană în bucătăria săracilor)”. Așa își începe autorul volumului „Ridicat de la pământ” biografia, una transparentă, necosmetizată ori măsluită. Dovadă continuarea: „Aceasta n-a fost însă singura mea problemă de identitate. Deși am fost adus pe lume la 16 noiembrie 1922, în documentele mele oficiale se menționează că am fost născut pe 18, două zile mai târziu. Astfel, părinții mei au evitat amenda care ar fi venit pentru că-și declaraseră copilul cu întârziere”. O practică obișnuită și la noi, fără îndoială.
Oraș-sat, balansoarul vieții de copil
Poate pentru că a participat la Primul Război Mondial, luptând în Franța, ca artilerist - a avut astfel șansa să vadă lumea, să iasă din tiparul banal al satului natal - , tatăl viitorului scriitor a decis în 1924 să renunțe la viața de țăran, la munca pământului și la puținele sale roade, mutându-se cu tot cu familie la Lisabona, unde s-a angajat ca gardian în serviciul public. „La câteva luni după ce ne-am stabilit în capitală - avea să evoce José Saramago - , fratele meu Francisco, care era cu doi ani mai mare decât mine, a murit. Deși condițiile în care trăiam se îmbunătățiseră oarecum în comparație cu traiul de la țară, n-am ajuns decât târziu să cunoaștem un mic progres economic. Aveam 13 sau 14 ani când în sfârșit am locuit într-o casă (foarte mică) doar pentru noi: până atunci închiriasem mereu părți ale unei case, alături de alte familii. În tot acest timp, și până la vârsta majoratului, au fost multe, și adesea prelungite, perioade în care am trăit în sat cu bunicii mei materni, Jerónimo Melrinho și Josefa Caixinha”. Micuțul José n-a fost, se pare, un băiețel citadin, ci mai degrabă un copil crescut la jumătatea drumului dintre marele oraș și cătunul prăpădit portughez, realitate (rurală) surprinsă magistral în operele adultului José.
Plonjon forțat în meseria de lăcătuș-mecanic
Romancierul a fost, potrivit propriilor dezvăluiri, un elev model: „În clasa a doua reușeam deja să scriu fără greșeli mari de ortografie. Asta m-a ajutat, mai ales că următoarele clase, a treia și a patra, se făceau pe atunci în 12 luni. A urmat liceul, cu note foarte bune în primul an și mai puțin bune în cel de-al doilea, orium apreciat de colegi și profesori, care m-au propus și ales trezorier al asociației școlare”. Această onoare nu l-a ajutat însă să-și continue studiile atunci când părinții l-au anunțat că nu-și mai permit să-l susțină financiar. José a renunțat la liceu și s-a înscris la o școală profesională, unde vreme de cinci ani a deprins tainele meseriei de lăcătuș-mecanic. „Am fost surprins să constat că, pe lângă pregătirea preponderent tehnică, programa includea și un curs de limba franceză și unul de literatură. Cum nu aveam cărți acasă (pe primele mi le-am cumpărat abia la 19 ani, cu banii împrumutați de un prieten), m-am delectat cu cele oferite la școala de meserii, texte antologice portugheze. Aș putea să recit și acum versuri memorate în acele timpuri”.
Cum a apucat pe drumul literelor
După absolvirea școlii profesionale, José a lucrat doi ani ca lăcătuș-mecanic într-un atelier de reparații auto. A fost una dintre cele mai fericite etape ale vieții: „Atunci am început să frecventez biblioteca publică din Lisabona. Mergeam să citesc noaptea - era deschisă tot timpul - și acolo, fără ajutor sau sfat, doar ghidat de curiozitate și dorința de a învăța, s-a dezvoltat și s-a rafinat gustul meu pentru lectură”. Așa a început, practic, drumul literelor pentru José Saramago. În 1944, în plin război, fiul de țăran din Azinhaga renunța la meseria de lăcătuș-mecanic și se angaja ca funcționar în administrație, după ce în prealabil încercase o carieră într-o firmă de asigurări. Întâlnirea cu Ilda Reis avea să se însemne pentru José un moment crucial în existența sa zbuciumată. S-au căsătorit, iar trei ani mai târziu, în 1947, aveau să se bucure de nașterea Violantei, fetița pe care scriitorul a adorat-o ca pe o muză.
O cumpănă de 19 ani
1947 a fost și anul în care Saramago, inspirat și curajos, a dat spre publicare primul lui roman, intitulat „Văduva”. „Nu mai știu de ce, probabil dintr-un calcul editorial, cartea a ieșit de la tipar cu numele schimbat în «Terra do Pecado» (n. r. - Țara Păcatului). Apoi am mai scris un roman, «Clarabóia» (n. r. - Lucarna), care n-a văzut lumina tiparului nici până astăzi (n. r. - volumul a fost publicat în 2013, la trei ani după moartea autorului), și am mai început unul, care n-a depășit însă primele pagini. Mi-era clar, când am părăsit ultimul proiect, că nu pot scrie nimic care să fie și citit”, rememora Saramago.
Revenirea la literatură
Ce-a urmat? „Vreme de 19 ani, până în 1966, când am publicat «Os Poemas Possíveis» (n. r. - Poemele posibile), am lipsit din lumea literară portugheză. Nu că mi-ar fi simțit prea mulți lipsa...”. Colac peste pupăză, în 1949, José Saramago rămânea și șomer (din motive „politice”), salvarea venindu-i de la vechiul său profesor de la școala de meserii: „El m-a ajutat să mă angajez la o firmă din domeniul metalurgiei, pe care o administra personal”. Anul următor, norocul îi surâdea din nou, reușind să prindă un post la o editură, Estúdios Cor. „Așa am revenit în lumea literelor, dar nu ca autor, ci ca responsabil de producție. Oricum, activitatea la editură mi-a permis să cunosc și să stabilesc relații de prietenie cu cei mai însemnați scriitori portughezi ai vremii. În plus, pentru a completă bugetul familiei, dar și pentru propria-mi plăcere, am început să traduc, preocupare pe care am avut-o până în 1981”.
Cea mai bună alegere
În 1970, José Saramago a divorțat de Ilda Reis și s-a combinat cu scriitoarea portugheză Isabel da Nóbrega, alături de care a trăit până în 1986. A fost perioada în care scriitorul s-a dedicat presei scrise, acceptând inițial funcția de coordonator al rubricii culturale a publicației Diário de Lisboa, în a cărei redacție s-a impus și ca editorialist. Rămas din nou fără loc de muncă în urma frământărilor politice (și a textelor sale critice la adresa guvernării), Saramago se va îndrepta (definitiv) spre literatură. Se va dovedi cea mai bună alegere din viața sa.
Debut renegat, continuare fantastică
José Saramago s-a născut la 16 noiembrie 1922 în Azinhaga (Ribatejo), într-o familie portugheză modestă. Destinul său scriitoricesc a avut însă o traiectorie uluitoare, culminând cu decernarea Premiului Nobel pentru Literatură (1998). După debutul din 1947 (cu un roman ulterior renegat de scriitor, „Țara Păcatului”), urmat de o tăcere de aproape două decenii, Saramago a publicat volume de poeme, cronici literare şi politice, nuvele, piese de teatru, nenumărate traduceri, revenind la roman abia în 1977, cu „Manual de pictură și caligrafie” (Polirom, 2010, 2022). Volumul „Ridicat de la pământ” (1980) i-a adus recunoaşterea în spaţiul lusitan și a impus fraza şi punctuaţia care vor constitui marca inconfundabilă a stilului său. Celebritatea internaţională a dobândit-o cu „Memorialul mânăstirii” (1982), care, alături de „Anul morţii lui Ricardo Reis” (1984) şi „Istoria asediului Lisabonei” (1989), formează seria narativă cu tematică istorică, scriitorul acordând o atenţie specială originii şi identităţii portugheze.
Ficțiuni ucronice
În 1991, José Saramago publica „Evanghelia după Isus Cristos” (Polirom, 2003, 2012), cel mai polemic roman al său, care reconstruieşte o viaţă apocrifă a lui Isus. O cotitură în universul tematic romanesc al scriitorului portughez o constituie seria de ficţiuni ucronice şi alegorice începută cu „Pluta de piatră” (1986) şi continuată de „Eseu despre orbire” (1995), „Toate numele” (1997), „Peştera” (2000), „Omul duplicat” (2002), „Eseu despre luciditate” (2004) şi „Intermitenţele morţii” (2005). Publicate în România (și) de Editura Polirom, au mai văzut lumina tiparului volumele: „Călătoria elefantului” (2010, 2014), „Cain” (2012, 2014), „Caietul. Texte scrise pentru blog: septembrie 2008 - martie 2009” (2010), „Ultimul caiet. Texte scrise pentru blog: martie 2009 – noiembrie 2009” (2011), „Călătorie prin Portugalia” (2011), „Lucarna” (2013), „Halebarde, halebarde” (2015), „De la statuie la piatră” (2017) şi „Jurnalul din anul Nobelului” (2021). José Saramago şi-a petrecut ultimii ani în Lanzarote, Insulele Canare, continuând să scrie şi să publice. S-a stins din viaţă în iunie 2010.
100 de ani s-au împlinit pe 16 noiembrie 2022 de la nașterea romancierului și poetului portughez José Saramago
José Saramago a fost recompensat cu Premiul Nobel pentru Literatură în 1998
După discreta mea opinie, domnule, tot ce nu e viață e literatură”, José Saramago
Cred că în poezia mea se găsește tot ceea ce sunt acum - obsesiile mele, îngrijorările mele, felul meu de a vedea viața, societatea, istoria”, José Saramago
La urma urmei, poezia mea este un fel de prolog al romanelor viitoare”, José Saramago