Ivan Patzaichin, marele campion al României, și-a primit rudele și prietenii la Dinamo. Fără aglomerație, cu multă decență și discreție, cei care au vrut să-și ia rămas-bun de la marele sportiv au fost în pelerinaj la stadionul care pentru mulți dintre foștii colegi ai canoistului a-nsemnat a doua casă, ani la rând. Cu regretul că Ivan a plecat dintre noi atât de brusc, dar și cu bucuria de a-și putea depăna amintirile în șoaptă, la priveghi, cei veniți să-și ia adio de la campion au readus la viață povești fabuloase din perioada de glorie a sportului românesc. Tuturor le lipsea prezența mereu plină de vitalitate a marelui Ivan Patzaichin.
Lacrimile curgeau în liniște, la Dinamo, ieri, când marele campion și-a primit pentru ultima oară vizitatorii, înainte de marea trecere către eternitate. În șoaptă, cei care l-au cunoscut și i-au fost alături, încă de la începutul carierei sportive, spuneau poveștile celor mai frumoase vremuri. „A plecat prea repede și pe nepusă masă! Anul trecut am fost la ziua lui și nu mă așteptam să ne părăsească atât de repede. Am fost înăuntru să văd trofeele și fotografiile, dar pe el n-o să-l mai vedem… Noi ne cunoșteam de la Tulcea, eram și rude…”, mi-a șoptit o fostă canoistă din generația marelui campion. I se simțea durerea în privire și marele regret că, în loc să stea de vorbă cu el, vorbea cu o străină despre fostul ei coleg atât de faimos și atât de iubit de foarte multă lume. Pentru că Ivan Patzaichin a fost, mai întâi de toate, un mare om, un model pentru mulți, mai ales pentru tulceni. Era sprijin pentru copiii care își doreau să urmeze o carieră sportivă. Și era prietenul bun și devotat pentru cei apropiați.
La poarta stadionului Dinamo, foști colegi de generație ai marelui campion au avut prilejul să se cunoască și să-și spună poveștile tinereții, mai mult șoptit, pentru a nu tulbura liniștea priveghiului, însă în spiritul tradiției românești. Cu ziarul în mână, foștii canoiști au început să comenteze fotografiile publicate de noi, dar și poveștile, contestând sau adăugând unele detalii, fără să știe că suntem de față. Așa am aflat că pentru ei, sportivii care și-au început activitatea în anii ’60, ajungând în lotul național de canoe, conta foarte puțin apartenența la un club sportiv. La fel ca Ivan Patzaichin, mulți erau copii săraci pentru care a fost o mare oportunitate cariera sportivă, dar au muncit enorm pentru rezultate, la fel ca el. „Am plecat de la Tulcea, de la Ciperca, iar mama știa că sunt la muncă patriotică”, povestea una dintre fostele canoiste. De la cluburile sportive județene, cam toți au avut același traseu, ajungând la Clubul Dinamo, apoi la Clubul Steaua, apoi în lotul național, dar pentru ei n-a contat apartenența la club, ci performanța sportivă, posibilitatea de a reprezenta țara în competițiile internaționale și de a aduce acasă medalii. Ar fi bine ca fanii cluburilor să înțeleagă poveștile sportivilor și ale campionilor, atunci când le mai vin idei de profanare a statuilor, așa cum s-a-ntâmplat chiar cu statuia lui Ivan Patzaichin din fața stadionului Dinamo, acum câțiva ani, când galeria altui club a făcut o confuzie… Pentru sportivi contează mai mult prietenia și ceea ce rămâne după ce se termină toate poveștile care pot fi depănate între prieteni. Tocmai de aceea a fost un om special Ivan Patzaichin – lipovean din Mila 23, dar român care și-a iubit țara și a dus-o cu mândrie pe podiumurile competițiilor internaționale – și va rămâne viu în memoria tuturor celor care l-au iubit și pe care i-a iubit.