Jurnalul.ro Special Interviuri Larisa Enache: „Pasiunea mea pentru teatru e echilibrul meu constant. Asta nu dispare”

Larisa Enache: „Pasiunea mea pentru teatru e echilibrul meu constant. Asta nu dispare”

de Adrian Stoica    |   

Pentru ei, actorii, cea mai mare bucurie şi răsplată a muncii lor sunt aplauzele. Aplauzele publicului pe care reuşesc ca în timpul spectacolului să-l facă să uite de cotidian, să-l ducă cu sufletul şi mintea într-o altă lume, ne spune actriţa Larisa Ioana Enache. Pentru generaţia tânără de actori, din care şi ea face parte la cei numai 30 de ani pe care îi are, fiecare zi este o provocare. Concurenţa este mare, castingurile, destul de puţine şi numai pasiunea pentru meseria de actor îi face pe mulţi tineri să nu renunţe la scenă.

 

Jurnalul: Condiția tânărului actor în ziua de azi. Cum este viaţa lui?

Larisa Enache: E grea. Posturi sunt puține, acum cu tăierile bugetare pe cultură e și mai drastică situația. Se fac proiecte mai puține cu castinguri pentru colaborări. Dar mergem înainte. Nu sunt doar eu în condiția de actor freelancer. Mai prinzi o reclamă, un film, mai faci un curs pentru copii de teatru sau pian, tabere pentru copii. E greu să te susții singur, mai ales dacă nu ești din București. Eu, de exemplu, sunt născută la Făgăraş. În anii facultății făceam petreceri pentru copii sau ursitoare la botezuri. Cred că toți studenții trec prin asta la un moment dat. Dar toate celelalte sunt trecătoare. Mulți colegi de-ai mei s-au lăsat. Au plecat în străinătate, s-au reprofilat. Dar cred că dacă te dedici cu sufletul acestei meserii ea îți va întoarce strădania. Nimic nu vine ușor. Iar pentru noi, actorii, fie că suntem la începutul carierei, fie că nu, aplauzele publicului sunt cea mai mare răsplată. Ăsta e un lucru care mi-a plăcut copil fiind, când mergeam la teatru cu părinții sau cu școala, felul în care actorii se înclină în față spectatorilor, umili, în ropote de aplauze.

 

Şi cum te-ai decis să-ţi urmezi pasiunea pentru actorie?

În clasa a XII toată lumea era convinsă că voi urma Conservatorul. Numai eu aveam îndoieli. Și înainte de Bac, am început să mă frământ serios. Ce fac cu viața mea? Ce mi-ar plăcea să fac? Aşa am început să explorez şi alte  opţiuni. Pe la facultățile de medicină, psihologie, fotografie, Academia de Poliție. Voiam să le fac pe toate. Mi se păreau toate frumoase. Și într-o zi am avut o licărire. Cum pot eu să le fac pe toate? Ia să vedem la teatru ce cerințe sunt la admitere. Am intrat pe site. Am zis direct. Pff! Poezii? Povestiri? Fabule și monoloage? Perfect, mi se potriveşte de minune. Odată decizia luată, mai aveam de trecut un hop. Cum le spun părinţilor că plec la Bucureşți să dau admiterea la Teatru. Le-am spus direct că nu vreau pian, eu teatru vreau. Cu cu riscul ca părinții mei să se supere pe mine, am decis să îmi urmez calea.

 

De unde pasiunea ta pentru teatru?

Pot să spun că pasiunea mea pentru artă vine din copilărie. Am început de la 5 ani, cu baletul. Apoi, cu familia m-am mutat din Făgăraș la Braşov pentru a urma pasiunea surorii mele pentru pictură. Aici sora mea a intrat la Liceul de Artă, eu am fost îndrumată spre muzică. Singură am dat admiterea de la Liceul de Artă, acum se numeşte de muzică Ciortea, pianul, când am fost întrebată, deşi aveam 7 ani ani. Dacă mama știa că o să avem nevoie de un pian de concert acasă, probabil nu mă mai dădea la acest instrument, pentru că era și este încă unul dintre cele mai costisitoare. Am încercat să continui baletul în paralel, dar era imposibil cu programul strict pe care trebuia să îl am ca viitor pianist. În cele din urmă am renunțat la balet. În liceu îmi plăceau foarte mult orele de limba română. Am mers și la olimpiadă. Mă atrăgeau cărţile şi, în special, cele de poezie. De la grădiniță vorbeam singură pe holuri, închipuindu-mi că interpretez diverse roluri. Ca pentru orice fetiţă, cele de prinţesă erau preferatele. Acasă, la fel. Cream povești, luase tata un casetofon din Italia, pe  care puteam înregistra casete. Stăteam ore sus pe scaun să ajung la casetofonul de pe frigider și să spun povești. Încă nu știam să citesc.  Apoi am avut un bust de Barbie, adus de prin Germania, bust care  devenise partenerul meu de dialog. Inventam situații și le jucam. Eram în spital... Barbie venea în vizită... multă dramă. Și chiar plângeam și râdeam cu adevărat la mine în cameră. Am avut o imaginație bogată de mică. Mama îmi citea mereu povești și aveam și vinyluri cu povești pe care le ascultam seara. Am și alte pasiuni. Îmi place să scriu. Să fiu critic. Să analizez. Am scris la revista de cultură „Arte și meserii”. Făceam review-uri la concerte, piese de teatru, filme, cărți. Mă atrage și pictura. Am crescut cu Istoria Artei în casă. Revistele „Mari Pictori” le știam pe de rost. Sora mea fiind pictoriță, îmi citea în fiecare seară din ele. Și așa mi-am format și gustul pentru alte arte. Ea acum a mers pe calea bizantină, terminând artă murală în facultate.

 

Cum ai ajuns în București?

Singură. Părinții, foc și pară. Mi-am întins antenele...să caut oameni de la teatru, studenți, nimic nu îmi stătea în cale. Am stat pe la cunoștințe. Mi-am făcut prieteni noi. Am avut un sprijin în profesoara mea din liceu de forme muzicale, care m-a îndrumat către o studentă de la teatru, am luat legătură cu doamna Chelbea Viorica, actriță a Teatrului Dramatic din Brașov. Cu dânsa am făcut pregătirea pentru admitere.

 

Unde ai făcut actoria?

M-am dus după profesor. Am primit un telefon prin care am aflat că doamna Sanda Manu ia grupa la Facultatea Spiru Haret. Trei profesori luau în anul acela grupe. Am fost o norocoasă. Am dat admitere și am intrat prima la grupa doamnei Manu. Am fost prima strigare a tuturor celor trei profesori. Așa se face, toți profesorii au dreptul să aleagă primul student. Cel pe care îl vor primul în grupă. Și așa am făcut cunoștință cu una dintre cele mai crunte metode teatrale. Ale doamnei Manu. Dar ce am învățat în școală a fost ca un duș rece și pregătitor. A fost de fapt o grijă pe care mi-a purtat-o doamna Manu pentru viitorul meu. Nu am înțeles atunci duritatea. Dar tot dânsa m-a învățat că o palmă se dă și din iubire. Rămâne o figură extrem de importantă în viața mea. O iubesc foarte mult. Și ce am învățat de la dânsa rămâne veșnic în mintea și sufletul meu. Am avut norocul să lucrez și cu doamna Mirela Gorea. Un om și un actor excepțional. Pedagog blând și profesionist. La master am dat de o altă mare doamnă a teatrului, Adriana Popovici. Stilul dânsei, la fel de dur, doar că puțin mai discret. Dânsa făcea să se crape pământul sub tine, având zâmbetul pe buze. O singură dată am avut parte de un bravo de la aceste doamne. Mi-a fost suficient să mi se confirme că sunt pe drumul cel bun. Cred că zilnic îmi venea să mă las de teatru. Și era ca un microb care tot revenea. Am lucrat pe musical și cu doamna Felicia Dalu. O bucurie. Repetițiile erau ca o mângâiere. Minunată perioadă.

 

Cum ţi-ai început cariera?

Primul casting la care am fost, l-am și luat. Am dat probă pentru piesa Don Juan - I want more,  după Moliere, în regia lui Marcel Top, care se punea în scenă la Teatrul Godot. Frumoasă experiență. Acolo le-am cunoscut pe Cristina Mihăilescu și Mihaela Velicu, două actrițe tinere și proaspete, frumoase și talentate, de care am prins mare drag pe scenă și, ulterior, în afara ei. A fost o plăcere. În această piesă am jucat două roluri, pe cel al soţiei lui Don Juan și rolul cerșetorului. Marcel Top mi-a folosit și atuul de a cânta la pian în spectacol. Delicioase roluri. În special cel al cerșetorului. Nu aveam multe de zis. Îmi plac mult rolurile conținute. Fără mult text. Cu text interior. Să am ce să gândesc. Nu că pe text nu ai gândi, dar nu știu... tăcerile sunt speciale în scenă. Ca în muzică. Am participat la multe workshopuri după facultate. Am lucrat cu David Zinder (tehnica lui Chekhov), Thomas Richards (tehnica lui Grotowski), Won-Won Myeong (dans contemporan), Kurt Murray (performance teatral), Mick Davis (teatru) şi multe altele. Am cunoscut-o pe doamna Claudia Negroiu, cu care am jucat și legat o prietenie frumoasă. Cu dânsa și câțiva colegi am jucat la Centrul Cultural Nicolae Bălcescu, piese de teatru pentru copii. Apoi am jucat și pentru adulți. Am făcut un performance, cu statui vivante, multă mișcare, exerciții de Quigong,  contemporan așa, la Carei, pentru festivalul Spot, cu o echipă minunată. Din fiecare spectacol plec cu o amintire frumoasă, cu câte un prieten, doi. De exemplu, în „Galeria umană Meșterul Manole”, unde am jucat rolul Anei, i-am cunoscut pe unii dintre cei mai frumoși oameni din viața mea, care s-au stins din viață într-un accident de mașină, din păcate. Este vorba despre Sașka Sotirov și Iosif Ahmed. Actori și oameni excepționali. Apoi am avut întâlnirea cu actorul Geo Vișan, cu care am pus în scenă spectacolul „Omul insulă”. L-am jucat o bună perioadă la Clubul Țăranului Român, care acum nu mai există, din păcate. Un alt rol drag mie este şi cel al Mariei din piesă „Mărturisitorii”, regizată de Marian Ciripan. Un spectacol realizat la Centrul Cultural al M.A.I. despre mărturisitorii din închisorile comuniste.

 

Ai jucat şi în ţară?

Am plecat mult cu toate spectacolele. Știu țara asta în lung și în lat. Sate, orașe, teatre, centre culturale. Toate felurile de public. Am jucat în Franța și Spania, în piese puse în scenă în limbile franceză şi spaniolă, în cadrul unui proiect internațional. A fost o experiență inedită, să cunosc oameni care fac arta asta de pe diferite continente. Două luni în care creezi și ți-e mintea ocupată numai cu asta. Un vis.

 

Recent ne-a părăsit regizorul Alexandru Darie. Îmi spuneai că l-ai cunoscut…

În ultimii trei ani am avut șansa să îl cunosc pe domnul Alexandru Darie. Ducu, cum îi spunem noi. A fost o selecție mare, competiție grea, pentru piesa „Coriolanus”. Am fost 200 de actori. Au fost aleși 40. 20 de fete și 20 de băieți. A fost a doua școală Ducu Darie pentru noi. Câtă grijă pentru actor nu văzusem până la dânsul. Era căldură, iubire, pasiune și umanitate în ochii dânsului. Durere mare o să fie să jucăm fără să ne aștepte în culise să ne spună „Bravo, copii!” sau „Hai, mai strâns! mai strâns!”. Sau să ne încurajeze și să ne amintească de ce suntem acolo și de ce am ales teatrul și că toți suntem împreună pentru aceeași cauză. Tot timpul jucăm cu inimile sus când apărea dânsul. Se simțeau zilele în care ne vorbea înainte și zilele în care nu o făcea. Să ne mai spună un banc. Sau să mai facă mișto cu drag de noi. Să ne mai dea o lecție. Să ne mai spună povești din teatru, din experiențele trăite, orice,  într-un ton jovial. Dor mult...

 

Cu cine ai vrea să lucrezi? Ce actori din generația nouă sau veche te inspiră?

Am niște mentori scenici. Mă duc să fur de la ei, din întuneric când ei sunt în lumină. Dar e o magie  a fiecărui actor. Merg la tot ce apare nou, știu cam tot ce e pe piață, să zic așa. Sunt săptămânal în teatru. Sau în sălile de concerte. Îmi plac ca actori Richard Bovnoczki, Șerban Pavlu, Alexandru Potocean, Ionel Mihăilescu, Marian Râlea, Maria Obretin, Lia Bugnar, Ciprian Nicula, Alex Bogdan, Ștefan Lupu, Cezar Grumăzescu, Ana-Maria Turcu, Ofelia Popii, Ana-Bianca Popescu, Alexandra Fasolă. Nu mai spun de Răzvan Vasilescu, Victor Rebengiuc, Mariana Mihuț, Oana Pellea, Marcel Iureș, Vlad Ivanov... nume grele. Cu toți aceștia mi-ar plăcea să lucrez. Și mai ales cu Andrei și Andreea Grosu. Tot ce scot dânșii îmi place la nebunie. Au un „bun-simț”, cum ar spune doamna Manu referitor la teatru. Cu Răzvan Mazilu, Radu Afrim, Andrei Șerban, Gigi Căciuleanu. Ador imaginile din spectacolele lui Afrim. Ați văzut și ce poze face? Are un gust pentru imagine excelent. Aceştia sunt doar câţiva dintre oamenii cu care cred eu că rezonez în teatru. Omit însă foarte mulți.

 

Cum te defineșți ca actor? Ce roluri îți plac? Ce ți se potrivește?

Din toate învăț ceva. Nu pot spune că mi-ar plăcea să joc ceva anume. Aș juca de toate. Am o tendință spre comedie. Tot timpul am spus, comedia este drama personajului. Comic este doar pentru privitor. Mă pliez și adaptez bine pe orice. Am versatilitate. Cânt, dansez. Dar, recunosc, îmi plac rolurile pe care la început le judec și nu mă împrietenesc cu ele. Care nu seamănă deloc cu mine. De exemplu, un criminal. Căruia tu, în final, ca actor, trebuie să-i susții cauza și dreptatea. Iar dacă reușești să faci ca jumătate de sală să empatizeze cu un om care ar merită repulsie... înseamnă că ai lucrat undeva în profunzimea lucrurilor. Îmi place să joc oameni cu nevoi speciale.

 

„Îmi place și drama. Enorm. Când nu o am, o fabric. M-am legat de fiecare rol. Ar fi nedrept să spun care mi-a plăcut mai mult. Nu există. Am lăsat o parte din mine în ele. Și ele au modificat ceva în mine. Rolul e ca propriul copil. Nu poți spune pe care îl iubești mai mult. Și sper să am cât mai mulți „copii” de acum înainte.”

Pasiunea mea pentru teatru e echilibrul meu constant. Asta nu dispare. Nu plec eu așa ușor din meseria asta vocațională. Perspectivele arată bine. Sunt încrezătoare. Dacă ai pasiune pentru vocația asta nu se poate să nu reușești.

Subiecte în articol: Larisa Enache
TOP articole pe Jurnalul.ro:
Parteneri