Ciudat e că se aud voci ce reclamă că banca centrală nu a restricţionat mai mult și mai din timp procesul de creditare. De ce nu a interve-nit într-un contract între părţi, cum face legea neasumării răspunderii. Când lucrurile trebuie să stea natural. Clien-tul să aibă libertatea să se împrumute, nu ca înainte de 2005. Dar să știe să se îndato-reze cât să poată înapoia banii.
În fine, în ultima vreme s-au formulat enunţuri în care s-a vorbit de o relaţie de parte-neriat bancă - debitor. Aici însă este de făcut o precizare, banca e un intermediar în parteneriatul deponent - debitor. Deci există o relaţie de parteneriat, dar nu între bancă şi debitor, ci între debi-tor şi deponent.
Iar legea neasumării răspun-derii vine şi strică acest parteneriat. De ce? Fiindcă cel care economiseşte a dat băncii nişte bani, pe care aceasta i-a plasat debitorului. Pentru ca deponentul să aibă în continuare încredere în bancă trebuie ca aceasta să-i înapoieze banii, aşa cum e prevăzut în înţelegerea contractuală. A-i da deponen-tului înapoi bunuri, în loc de bani, ceea ce obţine banca de la debitor, înseamnă ca acesta din urmă să nu-şi asume răspunderea. În situaţia în care nici banca, nici deponen-tul nu-s case de amanet.
Nu în ultimul rând, trebuie spus că încheierea unui contract de credit între client şi bancă a avut loc la solicita-rea debitorului. E culmea să fie culpabilizat cel ce a realizat intermedierea financiară în parteneriatul deponent - debitor, fiindcă ultimul n-a reuşit să-şi păstreze serviciul datoriei.