Copilăria lui Paul Virilio a fost marcată de experiența războiului, de Blitzkrieg-ul din 1940 și de bombardamentele din Nantes, în timpul cărora, afirmă el mai târziu, a resimțit pentru prima oară ceea ce va numi „estetica dispariției”. „Această experiență - împărtășită și de Georges Perec, cu care se va împrieteni mai târziu - va face din el un filosof al tehnicii și al vitezei, al dezintegrării teritoriilor, al apocalipsei care, poate, ne pândește. Odată restabilită pacea, descoperă pe plajele Atlanticului cazematele organizației Todt (Tod înseamnă în limba germană «moarte»), puternice arhitecturi în așteptare în fața vidului și a orizontului și, pornind de la această experiență, devine interesat de peisajul războiului, inclusiv în dimensiunea sa tehnică. Demersul său este estetic și filosofic. Estetic, deoarece Virilio e captivat în primul rând de plasticitatea masivă a buncărelor pe care le fotografiază ani la rând (activitate încununată cu expoziția Bunker archéologie, 1975).”, nota cercetătorul Alexandru Matei în deschiderea unui crochiu prins într-o lucrare remarcabilă: „Dicționarul scriitorilor francezi” (Polirom, 2012).
Expresivitate brutalistă
„În sensibilitatea epocii - adăuga biograful -, modernitatea acestor monoliți face ecou unei noi expresivități a betonului armat, numită brutalistă, care se dezvoltă pe urmele lui Le Corbusier. Devenit pentru o scurtă perioadă maestru sticlar, Virilio creează în 1963, împreună cu Claude Parent, grupul Architecture principe, care decretează moartea liniei orizontale și a unghiului drept și apără «funcția oblică» în care corpul s-ar mișca în instabilitate și echilibru dinamic. Construiesc împreună biserica Sainte-Bernadette la Nevers (1963-1966), «respingătoare» carcasă de beton inspirată din arhitectura buncărelor. Angajarea lui Virilio în mișcarea din mai 1968 va pune capăt acestei colaborări. Virilio predă la Școala specială de arhitectură - pe care o va conduce mai târziu - și, de la estetica buncărului la cea a imaterialității, își menține influența asupra concepțiilor arhitecturale, îndeosebi asupra acelora ale lui Jean Nouvel. Din punct de vedere profesional, rămâne un marginal. Se declară urbanist, ceea ce poate părea paradoxal din partea celui care anunță disoluția metropolei moderne și afirmă că așezările nu sunt altceva decât persistența unei imagini dispărute (asemenea celei retiniene).”
Profet al catastrofei
Mai departe: „Filosof și arhitect al orașului virtual, sau mai degrabă al unei escatologii urbane, Virilio este un fel de profet al catastrofei - Francis Fukuyama este una dintre referințele sale bibliografice - însă unul cu un simț critic remarcabil, dublat de un retorician spectaculos. Considerând războiul ca fiind originea a tot ceea ce există («ontologie negativă» profesată de mulți alți teoreticieni francezi ai anilor ’60-’70), și în special a urbanismului, comentează în L’Insécurité du territoire (Insecuritatea teritoriului) (1976) fragilitatea unui «teritoriu» care nu există decât prin intermediul tehnologiei și pe care ne invită să-l distingem de «țară» (în limba franceză, joc de cuvinte între territoire - «teritoriu», terroir - «țară, zonă rurală, ogor»). Teoretician al vitezei (pionier al «dromologiei», știință a vitezei), al virtualului (aici are în Baudrillard un deschizător de drum), al instantaneității, al imaterialității (coordonatele unei contemporaneități desubstanțializate) și al delocalizării, Virilio anunță dispariția spațiului - coșmar sau premoniție, relevând o poetică a vizionarismului sau o simplă și lucidă observare a unor tendințe.”
Epoca vitezei și a luminii
Opera, luată la bani mărunți: „În L’Espace critique (Spațiul critic) (1984), Virilio anunță transformarea suprafeței în interfață, distanțele reducându-se la zero, totul petrecându-se simultan: «distanța-viteză anulează noțiunea de dimensiune fizică». Spațiul virtual, cyberspațiul, desființează postulatul kantian al unei percepții obiectivante, «adevărate» - acord între categoriile senzoriale și cele intelectuale -, a lucrului ca fenomen. Acum, obiectele sunt create de percepția noastră: în plină viteză, senzația de succesiune dispare, totul se petrece în același timp, într-o simultaneitate care ipostaziază sintetic pentru a dizolva percepția, anulând mișcarea. Intuițiile lui Virilio le întâlnesc pe cele ale lui Lyotard, «forma-imagine» a lumii constituită într-un univers galilean fiind înlocuită de percepții fracționare de tip fractalic (teoretizate de Mandelbrot) sau de nevoia de a inventa particule practic inexistente, cum sunt quarcurile. Se poate vorbi astfel de dispariția unei «metanarațiuni» (Lyotard), aceea a imaginii reale, dispariția încrederii în imagine. Trăim într-o epocă a vitezei, în care ultimul etalon nu mai este vizibilul - căci acesta nu mai poate fi surprins, se sustrage categoriilor intelectului -, ci lumina, singura nealterată de viteză.”
Cunoscător al gherilei mediatice din România anului 1989
Obsesiile culturale ale lui Paul Virilio se regăsesc în ultimele sale cărți - La Machine à vision (Mașina vizionară) (1992), Un paysage d’événements (Un peisaj de evenimente) (1996) și La Bombe informatique (Bomba informatică) (1998). „Mediatizarea excesivă a societății, mai mult, a realității, mistificată printr-o virtualizare dirijată politic, duce pe de o parte la o «deteritorializare» (Deleuze) și, pe de altă parte, la constituirea unui spațiu «globalitar», supradeterminant, un spațiu care poate fi controlat în întregime. Astfel, virtualitatea evenimentelor prezentate riscă să anuleze existența faptului real care stă la originea acestora (autorul se arată, într-un interviu realizat în 1996 de République Internationale des Lettres, un bun cunoscător al gherilei mediatice din România în perioada Revoluției din 1989). Aflată sub impresia puternică a teoriilor despre putere ale lui Michel Foucault - influență recunoscută, de altfel, de către autor -, această viziune geografic-escatologică are parte de formulări spumoase.”
Ochiul lui Dumnezeu
De pildă: „Cred că trăim pentru prima oară cu un ochi în cer, ochiul lui Dumnezeu instrumentalizat prin lansarea pe orbită de aparate, de sisteme, prin această imensă optică despre care vorbeam când aminteam de camerele de luat vederi conectate la Internet”. Din nou cercetătorul Alexandru Matei: „Un alt pericol al evacuării spațiului, prin instaurarea dictatorială, pe cale virtuală, a «timpului real», este pierderea memoriei, care se hrănește tocmai din distanțe, dintr-un trecut acum pe cale de dispariție. Instantaneitatea ce califică astăzi dinamica societății, dincolo de acest efect al «pierderii urmelor», dincolo de derealizarea categoriilor de timp și spațiu, i-realizează, prin tehnologizare excesivă, o «i-materialitate» a cărei percepție ar trebui descrisă în termenii unei estetici a vitezei și a cărei producție ar trebui să constituie obiectul unei economii a vitezei (La Machine à vision). Ca și războiul - Virilio se numește pe sine un «warbaby» -, această irumpere a constructelor mediatice este resimțită ca o agresiune ontologică.”
Trei bombe: atomică, demografică, informatică
Printre cele din urmă aprecieri critice: „Titlul penultimei cărți, La Bombe informatique, este împrumutat de la Einstein, care anunța, în anii ’50, existența a trei bombe - cea atomică, cea demografică și cea informatică. Prin capacitățile de interactivitate dovedite, bomba informatică, lansată acum, are puteri similare cu ale bombei atomice. Unul dintre efectele sale de profunzime este intervertirea interiorului și a exteriorului: globalitarismul aspiră spațiul într-un vast înăuntru, în timp ce exterior înseamnă local, izolat. Globalitarismul - tema centrală a cărții - nu este altceva decât un avatar mai subtil și hipertehnicizat al totalitarismului ideologic și politic; ambele, forme ale războiului: «Comparabil crimelor de birou de ieri, războiul de mâine se va purta deci cu ușile închise, dar cu laboratoarele deschise, larg deschise în fața viitorului radios al speciilor transgenice, acelea mai adaptabile la poluarea unei planete strâmte în suspensie în eterul telecomunicațiilor» (La Bombe informatique). Există, desigur, un monopol al acestor noi strategii de putere care se impun cu ajutorul tehnicii, deținut de Statele Unite și criticat pe întreg parcursul lucrării.”
Viitor science-fiction, destin de cyborg
Concluzia: „Pertinente de cele mai multe ori, arbitrare pe alocuri, aceste denunțări ale cinismului imperialist american se pot interpreta și ca expresia unui complex cultural. Între supraveghere, teleshopping, telemuncă și cybersex, Virilio proiectează un viitor science-fiction, un destin de cyborg, într-un oraș virtual care nu se află nicăieri (realul nu există, și-a pierdut obiectivitatea).”
Opera
Bunker archéologie (1975); L’Insécurité du territoire (1976); Vitesse et politique (1977); L’Espace critique (1984); Esthétique de la disparition (1989); Von der Bürokratie zur Telekratie: Rümanien im Fernsehen (colectiv) (1990); L’Inertie polaire (1990); L’Écran du désert (1991); La Machine à vision (1992); La Vitesse de libération (1995); Un paysage d’événements (1996); La Bombe informatique (1998); Stratégie de la déception (2000); Discours sur l’horreur de l’art (2003); Ville panique: Ailleurs commence ici (2003); L’Art à perte de vue (2005); L’Université du Désastre (2007); Le Futurisme de l’instant (2009); Le Grand Accélérateur (2010). Traduceri: Spațiul critic (trad. Ciprian Mihali), Cluj-Napoca, 2002.
94 de ani s-au împlinit în această iarnă, în 4 ianuarie, de la nașterea arhitectului și filosofului Paul Virilio.
„Sunt un «warbaby» (n.r. - copil al războiului).”, Paul Virilio, architect și filosof
„Comparabil crimelor de birou de ieri, războiul de mâine se va purta cu ușile închise, dar cu laboratoarele deschise, larg deschise în fața viitorului radios al speciilor transgenice.”, Paul Virilio
„Devenit pentru o scurtă perioadă maestru sticlar, Virilio creează în 1963 grupul Architecture principe, care decretează moartea liniei orizontale și a unghiului drept și apără «funcția oblică».”, Alexandru Matei, cercetător
„Filosof și arhitect al orașului virtual, sau mai degrabă al unei escatologii urbane, Virilio este un fel de profet al catastrofei, însă unul cu un simț critic remarcabil.”, Alexandru Matei, cercetător