Oricât de internaționalizate sunt astăzi experiențele de formare, educația a rămas în competența statelor naționale. Ca urmare, fiecare țară are educația pe care și-o dă.
Desigur, pandemia suplimentează pretutindeni dificultățile educării noilor generații. Regularizarea contactelor umane (prin evitarea aglomerărilor, distanțare fizică etc.) obligă la a regândi educația până la componentele ei ultime. O reorganizare, o altă pedagogie și metodică au devenit indispensabile.
În multe țări, pandemia a început pe fondul unei crize a educației. Așa stând lucrurile, reorganizarea impusă de pandemie dă rezultate numai dacă este parte a unei reforme. Nu se poate face față la ceea ce vine fără reformă. Este mai mult decât adevărată o zicere a acestor zile, conform căreia se vor întoarce la normalitate doar cei care au grijă să normalizeze din vreme lucrurile
România este, de fapt, în această situație. O criză a educației se resimte acut de multă vreme. În cursul pandemiei s-au comis erori ce o reconfirmă, dar o și adâncesc. De aceea, dacă se vrea educație de calitate, atunci înțelept este să se meargă până la capăt – la o reformă cuprinzătoare a educației.
Înainte de orice, la reformă obligă stările de lucruri de azi. Cine le examinează lucid nu poate să nu constate scăderea nivelului de cunoștințe, deprofesionalizarea și înstrăinarea educației de valori. Acestea se acuză deja din toate direcțiile – dascăli, părinți, beneficiari, examinări externe.
Indicii negative se discută, desigur, și în alte țări. Dar în România actuală este vorba de fenomene cu repercusiuni majore. Persistenta rămânere la coada Europei, nepriceperea decidenților, disfuncțiile instituțiilor, cea mai mare pondere a săracilor, cea mai mare emigrație dintr-o țară în timp de pace, consumul de carte cel mai mic, comercializarea de ființe umane, obsesia izbitoare a lovirii celuilalt – toate spun mult despre educația ce se face acum în țară.
Și în România sunt oameni pregătiți și devotați interesului public. Dar lucrurile au ajuns acolo încât tocmai dintre cei slabi („die Untersten”, cum ar spune Thomas Mann) – profesional, civic, moral – s-au recrutat decidenții de azi. Nici un vârf al vreunei generații nu este acum la decizii. Și, cum se vede, tot așa se vrea selecția celor de mâine.
Oricine poate constata că se fuge de dezbatere rațională, că se construiește anapoda, că nu se pot gândi programe, că se argumentează cu erori, că se măsluiesc fapte, că nu se înțelege lumea zilelor noastre. România de azi are zeci de mii de copii rămași acasă, cu părinții la lucru în afara țării, a căror educație este deja fisurată. Ea trăiește din nou cea mai gravă segregare socială în educație. S-a prăbușit frecventarea bibliotecilor. Românii vorbesc o a doua limbă în proporția cea mai mică din Europa. Se încalcă la tot pasul regulile de gramatică. Erorile de pragmatică covârșesc: se confundă fapte cu evaluări, la constatări se reacționează cu acuzații, la solicitări cu amenințări. Multe firme arată cu degetul spre “calitatea slabă a forței de muncă”, iar Comisia Europeană a remarcat, în 2019, o “persistentă lipsă de competențe” în România. După ce, în 2011, în clasamentul Shanghai se ajunsese să se candideze pentru primele 500 de universități din lume, acum abia se intră pe lista lungă! Sporturi în care România conta s-au prăbușit, încât la Olimpiada din 2016 s-a ajuns la cea mai slabă performanță din ultimii cincizeci de ani. Atunci când se discută pregătirea, nu se distinge între amintire și înțelegerea de cunoștințe, apoi între înțelegere și abilitatea de a face ceva cu ele. Ca urmare, o ideologie a suficienței ocupă terenul. În vreme ce alte țări își integrează cu parcimonie forțele capable să producă, România le distruge sau le vinde, într-o „originală” confuzie a valorilor.
În relația cu ceilalți s-a extins brutalitatea. Pe cât de nechibzuit și abuziv se iau decizii, pe atât de grosolan se aplică. Frauda (raportarea de reușite inexistente, furtul banului public etc.) și minciuna se practică începând de sus. Integritatea și onoarea sunt înlocuite cu „lucrătura” cu noua Securitate și „justiția” injustă.
În învățământul din România și-au făcut loc fenomene grave. Scrierea de cărți de către alții a revenit, doctoratele s-au compromis prin plagiat. Nivelul profesurilor universitare scade ca urmare a selecției „ca la nimeni”, cum se temea Spiru Haret. În fruntea instituțiilor proliferează incultura și ținuta de vătaf. Prezența serviciilor secrete în universități a atins o amploare fără precedent. Corupția (nepotism, comercializare de posturi etc.) i-ar îngrozi pe Nicolae Iorga, pe Virgil Bărbat și pe mulți alții.
La rândul ei, pandemia a dezvăluit nemilos lipsa de educație din România actuală. Ascensiunea la decizii a nepregătiților, continua încălcare a Constituției, obsesia „guvernului meu”, în loc de guvernul țării, preocuparea de a desfigura democrația spre a perpetua clici păguboase, incapacitatea de soluții profunde și coerente sunt caracteristice.
Pandemia a dovedit, în același timp, nivelul modest al pregătirii de specialitate. Nici o universitate de referință din țară nu a avut răspunsuri la nevoile apărute. Niciuna nu a reacționat la erori. Nici măcar la cele din educație! În urma vastei emigrații a medicilor și a punerii sănătății în mâna unor activiști de duzină, acum și asistența sanitară se clatină. Observăm zi de zi că nici azi decidenții nu pot stabili cu acuratețe starea sanitară din țară.
Rezultatul mulți l-am anticipat și nu miră. Cumulând nepriceperea și politizarea primitivă, actualii decidenți au umplut țara de coronavirus-19 și au irosit deja mii de vieți omenești. România a ajuns campioana europeană la ponderea infectărilor și deceselor, în condițiile în care nici nu a avut măcar beneficiile unei sugative turistice.
Am spus la timpul potrivit că nu trebuia oprit anul de învățământ prin starea de urgență militară („de demență”, cum au numit-o, pe bună dreptate, unii). Nu era cazul încheierii acestuia prin afectarea învățării, ci trebuia dus la capăt, „mușcând” din lunga vacanță de vară. Căci compromiterea unui an de învățământ – reducându-i durata, reducând disciplinele, reducând orele alocate – este o soluție comodă, dar foarte costisitoare, cea mai costisitoare. Ea lasă goluri în formare imposibil de umplut. Nici o altă țară nu a recurs la un asemenea expedient ieftin.
La guvern nu se mai știe nici redacta juridic o ordonanță, încât, doar ca un exemplu, se scrie „învățământul este prioritate națională a Guvernului”, când este vorba de „prioritate națională” pur și simplu. Mai grav, însă, se adoptă decizii, pentru anul de învățământ 2020-2021, care măresc impasul.
Precum în alte locuri din lume, se face distincția între învățământ „față în față” și învățământ „online” și se vorbește de „modalități alternative de educație”, dar alternativele sunt după ureche. Se folosesc cuvinte sonore – „furnizori de educație”, „evaluare externă”, „calitatea educației”, „acreditare” – de fapt, vorbe fără acoperire, la noi, ce doar maschează degradarea.
Ca urmare a carențelor de reglementare, masteratul și doctoratul erau oricum slabe în universitățile din țară, dar acum, odată cu trecerea cursurilor și examenelor din „on campus”, cum se spune, pe „online”, ele devin și mai slabe. Nu se înțelege că „online-erizarea” nu este educația întreagă și trebuie abia inserată printre modalități.
Se vorbește de „metode didactice alternative de învățământ”, dar nimeni dintre decidenți nu este capabil să le indice. Aceasta pentru că nu se lucrează la o analiză pedagogică și metodică corespunzătoare. Este clar, de pildă, că aplicarea învățământului de tip “rezolvare de probleme (problem solving)” și „interactivitatea”, ca să ne rezumăm doar la două condiții ale învățării performante, trebuie complet regândite în noile condiții.
Este de multă vreme clar că practica elevilor și studenților trebuie revizuită adânc. Lipsiți de idei, decidenții actuali o relaxează, pe când direcția ar trebui să fie cu totul alta decât sporirea comodității.
Se discută despre curriculumul școlar, dar optica guvernului este din capul locului eronată. Este tot mai evident că „planurile cadru”, numite astfel de la reforma din 1997-2000, dar care acum se înțeleg tot mai greșit, nu ar trebui să fie nici în România la dispoziția ministrului. Ele țin de interesul public și ar trebui decise de cunoscători, nu de optica unui partid, pe deasupra și lipsit astăzi de calificați.
Atunci când s-a trecut la starea de urgență, am arătat (vezi A. Marga, Lecțiile pandemiei, Editura Tribuna, Cluj-Napoca, 2020) că este greșită soluția de oprire generală a activității, inclusiv în educație. Am spus că trebuie o abordare descentralizată și aplicate soluții adecvate de către autoritățile locale. Acum, declarativ, se ia în brațe un fel de „raionare”, dar simpla „raionare” nu rezolvă mare lucru câtă vreme tratarea educației este incompetentă.
În orice caz, educația ar trebui scoasă din abordarea diletantă a autorităților actuale din România, care nu fac decât să degradeze, de la o zi la alta, și ceea ce mai funcționează. Ea ar trebui ferită și de mâna altor amatori, care reacționează punctual („mai multe ore la...”, „să cultivăm disciplinele cutare și cutare”, „nu reduceți orele”, „să le reduceți doar pasager” etc.), dar nu stăpânesc întregul educației. Și unii și alții caută zadarnic limanul.
Educația nu are cum să-și revină în România fără a o trece într-o abordare nouă, pricepută și capabilă să o reorganizeze prin reformă propriu-zisă. După tribulațiile pe care ea le-a înregistrat de peste cincisprezece ani, sunt de îndeplinit cel puțin trei condiții.
Pentru a reforma educația din România este nevoie de oameni pricepuți să elaboreze concepția și strategia reformei. Nu poate da soluții în educație cineva care nu și-a luat nici măcar gradele didactice în învățământul preuniversitar – indiferent ce funcție are. Nici cineva care nu a fost niciodată ales șef de catedră sau decan în învățământul universitar – funcții în care te confrunți efectiv cu problemele de organizare a educației, începând cu cele de concepere. Din simpli activiști pe tărâmul educației nu iese reformă, așa cum din simpli politruci nu au ieșit nici reforma politicii, nici cea juridică, nici reforma economică sau orice altă reformă.
Este nevoie de oameni care cunosc ansamblul curricular și, plecând de aici, educația ca sistem. Chestiunea nu este să cârpești curriculumul cu intervenții aplaudate de nepreveniți. Miza nu este să ceri ore în plus, oricât de importantă poate fi o disciplină sau alta. Miza mare este să faci atrăgătoare pentru elevi acele discipline – ceea ce nu este posibil fără efectiva dezvoltare a cercetărilor în respectivele discipline.
Este nevoie de oameni care cunosc la propriu istoria instituțională a învățământului. Ceri degeaba soluții de la inși care nu s-au ocupat vreodată de evoluția educației – în România, de la Spiru Haret încoace. Că cineva a trecut prin școală, fie și în afara țării, nu este destul pentru a înțelege educația. Faptul s-a văzut la cei desemnați miniștri în ultimele decade – unii dintre ei nu cunosc nici acum învățământul ca instituție! Că cineva a ajuns în funcții nu înseamnă că are ceva esențial de spus. Faptul a devenit clar încă o dată cu ultimele generații de rectori, care, așa cum se observă pe documente, nu au mai propus ceva în educație, nu au formulat decât solicitări de genul „dați-ne locuri finanțate de la buget, la admitere!”.
Sunt mulți cei care vociferează cu privire la conceperea reformei educației. Prea puțini sunt însă propriu-zis pregătiți Din nefericire, printre cei care decid astăzi educația din țară nu este nici un cap în stare să conceapă educația ca întreg. Iar unde lipsesc educații, viitorul rămâne sumbru.
Mulți concetățeni mă întreabă: ce calificare presupune o participare competentă la reforma educației? Experiențele izbutite ne spun că este vorba de a fi fost în sistem, de a fi parcurs etapele de experiență – gradele didactice la cei care vin din preuniversitar, șef de catedră și decan la cei din universitar, de a fi lucrat cândva la curriculum, de a cunoaște câtuși de puțin literatura internațională, de a fi scris manuale preuniversitare sau universitare, de a cunoaște evoluția instituțională a educației și consecințele ei. Fără a întruni aceste premise, în România se bate pasul pe loc, când nu se ia la vale, în timp ce țări comparabile din jur știu ce au de făcut și fac de ani buni!
Cei care și-au asumat reforma 1997-2000, au întrunit aceste condiții. Documentele o atestă (vezi, între altele, A. Marga, Anii reformei 1997-2000, 2006, și buletinele informative ale Ministerului Educației Naționale de atunci, păstrate în arhive). Altfel nici nu se putea și, de aceea, au fost și rezultate. Că, ulterior, alții le-au afectat, ține de o istorie nefastă. Iar că astăzi ajung să dea tonul în educația din țară inși care ar trebui ei înșiși încă educați, ține doar de absurdul pe care deja Urmuz și Eugen Ionescu l-au acuzat.
Cred că ar trebui să deschidem ochii lucid în fața absurdului situației! Cel puțin ca prim pas al ieșirii la liman. Nu se ajunge în societate la educație de calitate, oricare ar fi eforturile instituțiilor – școli, licee, facultăți – fără meritocrație. Unde lucrurile se degradeză și iau calea mediocrației și, mai grav, a prostocrației, și educația cea mai bine gândită eșuează. Convingerea că meritul profesional contează în societate și în viață este din vremuri străvechi cea mai mare sursă motivatoare a educației. Din nefericire, România actuală nu dispune acum de o asemenea sursă.
România actuală riscă și mai mult luându-se după inși care, după atâția ani pierduți, așa cum se vede ușor, nu pricep la propriu nici politica, nici economia, nici justiția, nici educația. Ieșirea din mocirla ridicolului autoritarism de comună de azi, prin revenirea la Constituție și afirmarea unei democrații meritocratice, rămâne condiție a normalizării, ca și a unei educații sănătoase.