NEW YORK - S-au împlinit 20 de ani de la atacurile teroriste din 11 septembrie 2001 asupra Statelor Unite. În acea zi, 19 teroriști au preluat controlul a patru avioane civile, cu două izbit în turnurile World Trade Center din New York, au lovit Pentagonul cu un al treilea și s-au prăbușit cu al patrulea într-un câmp din Pennsylvania, după ce pasagerii au împiedicat fizic teroriștii să-și atingă ținta, adesea considerată a fi Casa Albă sau o altă clădire a guvernului SUA din Washington, DC.
Toți răpitorii erau din Orientul Mijlociu, 15 dintre ei, din Arabia Saudită. Toți au fost instruiți în Afganistan și patru la școlile de zbor din SUA, ca parte a unei operațiuni planificate, organizate și desfășurate de al-Qaeda („baza”), grupul terorist condus de Osama bin Laden. Până la sfârșitul zilei, 2.977 de bărbați, femei și copii nevinovați fuseseră uciși și peste 6.000 de oameni au fost răniți. Majoritatea erau americani, deși și cetățeni din peste o sută de alte țări și-au pierdut viața.
Mulți la acea vreme se temeau că 11 septembrie a introdus o eră definită de terorismul global. Și, cu siguranță, au urmat alte atacuri al-Qaeda, inclusiv bombardamentele cu trenuri de la Madrid din martie 2004 și atacul asupra sistemului de tranzit al Londrei din iulie 2005. Mai mult, teroriștii care pretindeau loialitate față de Statul Islamic (ISIS) au ucis 32 de persoane la Bruxelles Aeroport în martie 2016 și au organizat o serie de atacuri mai mici (folosind adesea vehicule cu care au ras pietonii de pe asfalt). Dar nici SUA, nici vreunul dintre aliații săi nu au mai experimentat un alt atac la amploarea celui de la 11 septembrie - sau cel puțin la o scară apropiată. Prin urmare, este necesar să ne întrebăm: Dincolo de costurile imediate, ce diferență a făcut 11 septembrie? Cum s-a schimbat istoria ca rezultat?
Terorismul, scos din priză
Există multe explicații pentru care teroriștii nu au reușit să execute atacuri majore suplimentare. Odată cu invazia SUA în Afganistan, al-Qaeda și-a pierdut sanctuarul. Aproape fiecare guvern din întreaga lume a introdus noi proceduri de monitorizare care fac mai dificil accesul potențialilor teroriști la aeroporturi și avioane. Țările și-au mărit dramatic capacitățile de informații, poliție și militare dedicate minimizării riscurilor și combaterii amenințărilor. Statele și-au sporit cooperarea între ele; antiterorismul este un domeniu rar în care guvernele - ce adesea nu sunt de acord - sunt dispuse și capabile să colaboreze într-o măsură considerabilă.
Există, de asemenea, acum un acord larg cu privire la ceea ce constituie terorismul - utilizarea forței armate de către indivizi și grupuri împotriva civililor în scopuri politice - și un grad de sprijin pentru principiul conform căruia guvernele nu ar trebui să facă distincția între teroriști și cei care le oferă sanctuar și suport. În cea mai mare parte au dispărut zilele în care indivizii și grupurile care au ucis în numele cauzei lor au fost prezentați într-o notă romantică drept luptători pentru libertate.
Acest lucru nu înseamnă că terorismul nu a continuat să-și adjudece zeci de mii de vieți în fiecare an, lucru pe care cu siguranță l-a făcut. Dar aproape toate atacurile au avut loc în Orientul Mijlociu, Africa și Asia de Sud ca parte a conflictelor în curs (în principal în Irak, Siria, Afganistan, Libia, Somalia, Nigeria, Pakistan și Yemen), spre deosebire de un izolat atac în stil 9/11 împotriva uneia dintre puterile majore. Terorismul este din ce în ce mai localizat și descentralizat. De asemenea, este rezistent: capturarea sau uciderea capului unei organizații teroriste nu înseamnă neapărat sfârșitul acesteia. Al-Qaeda, de exemplu, a supraviețuit uciderii lui Bin Laden de către forțele de operațiuni speciale ale SUA în Pakistan la aproape un deceniu după atacul din 11 septembrie.
Prin urmare, nu este o surpriză faptul că terorismul continuă, fără niciun scop la vedere. Nici nu poate fi exclusă posibilitatea unui nou 11 septembrie, chiar dacă guvernul SUA a declarat recent că „cea mai urgentă amenințare de terorism” cu care se confruntă țara este internă. După cum a afirmat Armata Republicană Irlandeză Provizorie după efortul eșuat de asasinare a prim-ministrului britanic Margaret Thatcher în 1984, „Astăzi am avut ghinion, dar amintiți-vă că trebuie să avem noroc doar o dată. Va trebui să fii întotdeauna norocos”. Pericolul este că va veni ziua în care teroriștii vor avea acces la material nuclear sau vor afla cum să fabrice și să livreze o armă biologică sau chimică, caz în care terorismul ar putea să definească epoca. Deocamdată însă nu a făcut-o.
America, dezlănțuită
Cu toate acestea, 11 septembrie a marcat o cotitură istorică, cu un impact profund asupra politicii externe a SUA în cele două decenii de după aceea. Deși atacurile nu au introdus o eră a terorismului global, au introdus așa-numitul război global împotriva terorismului, care a afectat profund ceea ce au făcut SUA în lume, modul în care lumea a ajuns să privească pe SUA și câți americani au început să fie atenți la politica externă a țării lor.
Saga începe în Afganistan. La scurt timp după atacurile din 11 septembrie, SUA le-au oferit talibanilor - pe atunci aflați la controlul guvernului afgan -, o alegere: fie să-i predea pe liderii al-Qaeda care locuiau în țara lor și care erau responsabili pentru planificarea atacului din 11 septembrie, fie își puneau la bătaie propriul statut de conducători. Când talibanii au refuzat să predea liderii al-Qaeda, serviciile secrete și militare americane au colaborat la răsturnarea talibanilor cu o confederație liberă de triburi afgane cunoscută sub numele de Alianța Nordului. SUA au ajutat la formarea unui guvern succesor care a preluat controlul asupra majorității țării.
Acest control însă nu a fost niciodată complet sau necontestat. Mulți indivizi loiali talibanilor și al-Qaeda au evadat în Pakistanul vecin, unde și-au refăcut treptat puterea și au reluat operațiunile militare împotriva guvernului care i-a înlocuit. SUA, la rândul său, nu au făcut suficient pentru a construi o armată afgană, pentru a reduce corupția sau pentru a refuza talibanilor un sanctuar în Pakistan. În schimb, și-a sporit propria prezență și operațiuni militare în Afganistan, devenind în esență partener al guvernului în războiul său civil.
La apogeu, efortul SUA în Afganistan a implicat peste 100.000 de soldați. Peste două decenii, operațiunile din SUA au costat mai mult de două trilioane de dolari și peste 2.300 de americani, precum și zeci de mii de afgani și-au pierdut viața. Efortul a fost simultan prea mare și insuficient. În timp ce prezența SUA i-a răpit guvernului afgan o mare parte din legitimitatea sa și a generat opoziție în SUA, talibanii s-au dovedit a avea mai multă putere de menținere decât SUA, care până în 2020 își pierduse voința de a continua o luptă care promitea nimic altceva decât un perpetuu impas.
Războiul global împotriva terorismului a condus, de asemenea, SUA să lanseze un război în Irak. Este încă o întrebare deschisă dacă președintele George W. Bush ar mai fi inițiat războiul în absența lui 11 septembrie. Cu siguranță, atacurile i-au sporit înclinația de a semnala lumii că SUA nu sunt, așa cum a spus președintele Richard Nixon în timpul războiului din Vietnam, un „uriaș jalnic neputincios”. A făcut ca unii din administrație (în special vicepreședintele Dick Cheney) să nu fie dispuși să-și asume riscul ca teroriștii să câștige controlul armelor de distrugere în masă, așa cum incorect s-a considerat că liderul irakian Saddam Hussein le deținea la scară largă. Alții și-au dorit să răspândească democrația în Irak și de acolo în întregul Orient Mijlociu, presupunând că acest lucru nu era doar posibil, ci și că ar face regiunea mult mai puțin probabil să producă teroriști și să sprijine terorismul.
Războiul din Irak, lansat în martie 2003, nu a mers așa cum a fost intenționat sau prevăzut de administrația Bush și de mulți din Congres (inclusiv de senatorul la acea vreme Joe Biden) și din toată țara care l-au susținut. SUA nu erau pregătite pentru mare parte din ceea ce urma să vină. Victoriile militare inițiale au demis guvernul, dar în curând au cedat locul tulburărilor violente și războiului civil. Deciziile de desființare a armatei irakiene și de excludere din locurile de muncă guvernamentale a multor irakieni care fuseseră asociați cu regimul anterior au agravat o situație deja haotică. Mai fundamental, Irakul, ca și Afganistanul, a demonstrat limitele a ceea ce puterea militară ar putea realiza la un cost rezonabil și într-un interval de timp rezonabil.
În cele din urmă, SUA au fost forțate să-și mărească prezența militară la aproape 170.000 de soldați pentru a susține guvernul succesor înfruntat la Bagdad. S-a atins un grad de stabilitate, dar cu un cost enorm. SUA au cheltuit cel puțin la fel de mult acolo ca în Afganistan, dar la un cost uman mult mai mare: peste 4.000 de soldați americani uciși, de multe ori răniți, și ratele de sinucidere crescând în rândul trupelor americane (atât în Irak, cât și în Afganistan). Și acest total exclude contractanții privați și victimele irakiene, pentru care estimările variază foarte mult, dar care totalizează cu siguranță câteva sute de mii.
Războiul din Irak a slăbit SUA și în alte moduri. Nu au existat niciodată dovezi că Irakul a fost implicat în atacurile din 11 septembrie, iar reputația Americii a suferit și mai mult atunci când justificarea sa de a declanșa un război fără sprijinul ONU - pentru a elimina armele de distrugere în masă ale lui Saddam - s-a dovedit a nu avea nicio bază în realitate. Imaginile soldaților americani care maltratau prizonierii irakieni au afectat și mai mult reputația țării. Mai mult, cu un Irak în război cu sine însuși însemna că Iranul devenea cea mai puternică țară din regiune (sau una din două, dacă e să includem Israelul). De la război, Iranul și-a sporit influența asupra Irakului, Siriei, Yemenului și Libanului.
Irakul și Afganistanul s-au dovedit, de asemenea, a fi distrageri strategice majore. În timp ce SUA au fost puternic implicate în Orientul Mijlociu și Asia de Sud, regiuni care nu aveau prezență de mare putere sau dinamism economic, echilibrul geopolitic s-a deplasat împotriva SUA atât în Europa, cât și în Asia de Est din cauza apariției unei Rusii mai agresive și a unei China mai capabilă și mai declarativă. Războiul global împotriva terorismului nu a oferit și nu a putut oferi o busolă pentru modul în care politica externă a SUA ar trebui să abordeze reînnoita rivalitatea a marilor puteri.
Lumea, în derivă
Războaiele purtate după 11 septembrie au avut, de asemenea, consecințe interne semnificative pentru SUA. Au zguduit încrederea unei țări care a ieșit din războiul rece cu o preponderență istorică fără precedent a puterii și a spulberat totodată unitatea națională care a ieșit la suprafață imediat după atacuri. Mai mult decât atât, costurile și eșecurile lor au stimulat opoziția față de un rol global continuu și mare al SUA, dând naștere unei noi tendințe către izolaționism. La fel, impulsul pentru război, împreună cu criza financiară mondială din 2007-2009 și consecințele sale economice, au subminat puternic credința americanilor în elite, stimulând creșterea sentimentului populist care, printre altele, a ajutat să deschidă drumul către președinția lui Donald Trump. SUA de astăzi sunt acasă mai divizate ca niciodată și din ce în ce mai puțin înclinate să desfășoare genul de politică externă activă care le-a fost semnul distinctiv de la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial încoace și de care, pe ansamblu, au beneficiat mulți americani și mulți alții.
În retrospectivă, putem vedea acum că 11 septembrie a fost un vestitor al viitorului: mai puțin globalizarea terorismului decât terorile globalizării. Atacurile au transmis mesajul că distanța și granițele contează puțin într-o eră globală. Puține lucruri rămân locale pentru mult timp, indiferent dacă vorbim de teroriștii născuți în Orientul Mijlociu și instruiți în Afganistan, sau de efectele crizei financiare globale care și-a avut originea în gestionarea financiară americană defectuoasă. Cu toții trăim cu un virus pandemic care a ucis milioane de persoane de când a apărut în centrul Chinei în decembrie 2019. Incendiile, secetele, inundațiile, furtunile și căldura care devastează o mare parte din lume sunt consecința schimbărilor climatice, ele însele efectul cumulativ al activității omului, care a concentrat cantități nesustenabile de gaze cu efect de seră ce țin captivă căldura în atmosferă.
Era declanșată de evenimentele din Afganistan a devenit acum un cerc complet, marcând cea de-a 20-a aniversare cu evenimente tot din Afganistan. În urmă cu douăzeci de ani, talibanii au fost rapid demiși de la putere; în ultimele săptămâni au redobândit puterea la fel de repede. Este prea devreme să știm dacă talibanii vor reveni la vechile lor căi, devenind din nou facilitatori ai terorismului și dacă teroriștii de pretutindeni vor obține un impuls din victoria lor asupra SUA și a aliaților săi. Totuși, știm că terorismul va rămâne o caracteristică a lumii noastre. Nu va defini viitorul, dar va rămâne un aspect vizibil al globalizării deja existente.
Richard Haass, președintele Consiliului pentru relații externe, este autorul, cel mai recent, al cărții The World: A Brief Introduction (Penguin Books, 2021).
Drepturi de autor: Project Syndicate, 2021.www.project-syndicate.org
Traducere, adaptare și editare: Daniel Apostol, ClubEconomic.ro