Marcel Manea este un scriitor asumat care a avut curajul să ofere cititorilor o carte cu poveşti controversate. Scriitorul este un fin observator al naturii umane şi a strâns în primul său volum poveşti reale, din viaţa de zi cu zi. Marcel Manea recunoaşte că a pus în volumul său cât mai mult din trăirile femeilor pe care le-a cunoscut. Scriitorul spune că a fost un fel de confesor al lor şi le-a ascultat cu atenţie. „Am încercat să le înţeleg şi, punându-le pe toate într-un context literar, am încercat în felul acesta să ajut oameni care au experienţe care ar fi percepute drept ruşionase de apropiaţi. De exemplu, cum ar fi să constaţi că iubitul tău e homosexual? Cum procedezi, cum va evolua viaţa ta, ce raport vei avea cu el?”, explică autorul într-un interviu acordat pentru Jurnalul.
Mulțumesc foarte mult că ești astăzi alături de mine. Am aici cartea ta „Bărbați pe tocuri”. Vreau să te întreb în primul rând de ce acest titlu?
De ce „Bărbați pe tocuri”? Pentru că trăim într-un secol în care lucrurile sunt foarte întoarse. Dacă apare un bărbat pe tocuri pe stradă, râdem de el, ni se pare ridicol. Dacă a doua zi apar pe stradă 20 de bărbați pe tocuri, eu ca bărbat zic: unde e magazinul să-mi cumpăr și eu? Deja apare un trend. Lucrurile s-au schimbat considerabil după anul 2000 în care femeile au preluat din energia ofensivă a bărbaților, iar bărbații din energia pasivă a femeilor. Trăim un yin și yang, nu mai există războiul sexelor, acum este războiul pentru cât mai multe aprecieri, shareuri și comentarii.
Nu ți-a fost totuși teamă că o să înlături o parte de public cu acest titlu și subiectele tabu pe care le abordezi?
A fost o decizie asumată. M-am gândit din start că în felul acesta filtrez cititorii. Va fi o parte interesată doar de carte iar o altă parte care oricum nu va citi cartea auzind titlul.
Ești un fin observator al naturii umane. Ai fost mereu așa sau la un moment dat ai început să deschizi ochii și să vezi mai mult în jurul tău?
Cel mai bine observi oamenii acordându-le atenție și întotdeauna am fost atent la detalii. M-au fascinat detaliile încă de mic. Am o vecină croitorească care avea revistele Neckerman și Burda. Mă uitam mereu în revistele acelea, mi se părea extraordinar că cei mici mergeau la școală îmbărcați frumos, veseli, era o atmosferă plăcută, viața ca o continuă sărbătoare, în timp ce eu trăiam în comunism și totul era negru. Atunci mi-am dat seama că sunt importante detaliile. Mi-am dorit să trăiesc într-o lume policromă, plină de culoare, totul să fie iluminat. Consider că trăiesc în lumea asta, cu bunele și cu relele ei.
Cum a fost primită această carte? Ți s-a reproșat ceva?
O parte dintre cei care au citit-o m-au forţat să mă gândesc la a doua carte, pentru că le-a plăcut foarte mult, iar altă parte a tăcut. A fost o tăcere asurzitoare. Auzeam tăcerea asta. Au fost bloggeri care n-au scris nimic despre carte şi am zis că e interesant dacă n-au scris. Înseamnă că aşteaptă o nouă carte. Dacă scriau negativ, oricum scoteam o nouă carte pentru că asta e filosofia mea. Dacă ţi-a plăcut „Bărbaţi pe tocuri”, o să scriu o carte mai bună. Dacă nu ţi-a plăcut, o să scriu o carte şi mai bună.
Ai această presiune? Știu că pregătești lansarea unei noi cărți. Există această presiune? Trebuie să fie la fel de bună, trebuie să fie mai bună. Iei în considerare ce spune publicul?
Eu nu acționez la îndemnul publicului pentru că fiecare operă de artă este diferită în felul ei. Nu poți compara cărțile între ele cum nu poți compara stările pe care le ai între ele. Altfel erai acum șase luni și altfel ești acum. Chiar dacă pari aceeași persoană. Structura celei de-a doua cărți la care m-am gândit este una care mi-a venit din senin. M-am gândit la faptul că singurătatea vine pe Facebook. Toți cititorii mei sunt singuri. Și mă refer la singurătatea faptului că petrec foarte mult timp online, urmărindu-mi postările, interacționând cu mine online, dar aici am simțit şi un mare handicap. Ei pierd o bună parte a vieții lor și același lucru îl făceam și eu. Era cumva o imagine în oglindă. De aici a venit ideea unei a doua cărți care să fie construită sub culoarea violetului. Ultraviolet i-am zis. Pentru că este ultima culoare din gama cosmică. O culoare foarte profundă iar subiectul cărții este speranța pe care o consider ingredientul esențial al vieții. Fără speranță lucrurile ar fi în zadar pentru toți. M-am gândit și la filmul lui Inarritu, 21 de grame. Despre asta e vorba în carte. Sunt 21 de grame.
În aceste cărţi sunt doar gândurile tale sau faci şi o documentare?
Am folosit două reţete diferite pentru cărţile mele. În „Bărbaţi pe tocuri” am pus cât mai mult din trăirile femeilor pe care le-am cunoscut. Relatările, experienţele emoţionale şi psiho-somatice pe care le-au avut. Am fost un fel de confesor al lor. M-aş denumi un fel de tânărul Freud. Le-am ascultat cu atenţie. Am încercat să le înţeleg şi, punându-le pe toate într-un context literar, am încercat în felul acesta să ajut oameni care au experienţe care ar fi percepute drept ruşionase de apropiaţi. De exemplu, cum ar fi să constaţi că iubitul tău e homosexual? Cum procedezi, cum va evolua viaţa ta, ce raport vei avea cu el? Sunt controverse care n-au existat până în acest secol. Premisa cărţii ar fi că secolul 21 nu va fi plictisitor deloc.
Avem o doză de realitate în această carte. Nu vorbim strict de ficţiune. Te-ai inspirat din poveştile altora?
M-am inspirat din poveştile realităţii, cele pe care le trăim în mod curent şi nu le considerăm ca fiind subiecte. Nu am luat bucăţi din realitate şi le-am lăsat la fel. Am ficţionalizat toate lucrurile dându-le o turnură literară. Sunt cititori care mi-au scris că au întâmpinat astfel de probleme şi le-a fost ruşine să vorbească despre ele dar citind cartea mea au căpătat o deschidere şi au înţeles, au avut o primă reacţie de înţelegere şi de iubire. Nu de critică, de ruşine. În secolul acesta trebuie să avem o deschidere tot mai mare către sentimentele şi către psihologia omenească, în continuare nu ştim mare lucru despre noi.
Vreau să ştiu dacă ai un ritual când scrii. Trebuie să fie linişte, întuneric, muzică. Cum este acest proces pentru tine?
Ritualul meu este unul pe care l-am observat şi la alţi scriitori şi nu s-au ferit să-l facă public. Dansez. Poate fi muzica celor de la Beatles, David Bowie, Rolling Stones. Ştiu că dansez şi după ce dansez îmi vine o poftă nebună de scris.
Poţi să scrii şi în locuri zgomotoase, pe drum, pe telefon. Sunt scriitori care au nevoie de linişte. Se retrag într-o casă la ţară. Alţii scriu prin aeroporturi, pe bucăţele de hârtii.
Acasă conexez toate bucăţile pe care le scriu în locuri publice. Nu pot să scriu într-un loc izolat de lume. Dacă nu aud un zumzet, oameni în jurul meu, un vuiet continuu, nu simt valul acela de inspiraţie. Simt inspiraţia în aeroport, în gări, în cafenele. Aşa e şi spiritul cărţilor mele. Ele sunt vii. Nu-mi place când găsesc în cărţi, ca cititor, timpi morţi, în care se vede că autorul nu a avut ce să scrie dar disciplina scriitoricească spune să scrii zilnic. Chiar dacă nu ai ce să scrii. Constaţi că sunt cărţi din care dacă ai scoate câteva sute de pagini, ar fi poveşti reuşite. Şi sunt cărţi mari.
Ai avut vreodată writer's block? Blocajul acela al scriitorilor.
N-am niciodată blocajul scriitorului pentru că scriu de foarte mult timp, de prin anii ‘90 și am o disciplină zen. Trebuie să lucrezi foarte mult cu tine, să citești niște biblioteci înainte să te apuci să scrii. Nu știu când apare următoare carte. Inspirația a venit şi a fost ca o ploaie violetă. De aceea i-am zis „Ultraviolet”. Am avut un moment, un flash, am leșinat pur și simplu și când m-am trezit, la radio se auzea Purple Rain a lui Prince. Am zis că asta e cartea. O vreme am cochetat cu ideea că ar fi o biografie romanțată a lui Prince, dar am zis că nu am nicio treabă cu el. Există ceva acolo în melodie care mi-a dat niște flashuri, am văzut cifra 21, am văzut flacăra violet, a fost ceva fascinant. Și zic asta e cartea. Aș cita puţin din ea. „Sunt lucruri care depind de tine și lucruri care nu depind de tine. Prostia e să te superi pe lucrurile care nu depind de tine.”
Corect
Pentru restul fragmentului, cartea. E o mare bucurie să pot oferi lumii această carte despre speranţă, despre faptul că lucrurile au sens. Chiar dacă ei au acum momente de disperare, de tristeţe. Cartea are două idei. Una e că lucrurile au sens şi a doua că speranţa e ceva posibil pentru fiecare dintre noi indiferent de cât de grea este situaţia în care se află acum unul dintre cititorii noştri.
Îţi structurezi cărţile, poveştile, până la capăt sau laşi să curgă?
Nu le structurez. Nu scriu romane. Eu mă simt cel mai confortabil cu ficţiunile, poveştile scurte, unde sunt în elementul meu, să foloseşti cât mai mult în spaţiu cât mai puţin. Aceste este un mod de a fi mai critic cu tine. Lumea abia aşteaptă să te critice. Dacă îi laşi cât mai puţin să te critice, ai o stare de bine. În romanele fluviu sunt foarte multe lucruri criticabile. Ai fi putut să scurtezi monologul. Ai fi putut să faci descrierea cănii de cafea de 200 de pagini la cel puţin 10. Nu merg în direcţia asta. La mine lucrurile sunt clare.
Visezi? Îţi visezi cărţile?
Visez lucruri noaptea şi apoi le pui în cărţi? Am mai avut scriitori care mi-au spus că păţesc acest lucru.
Nu am ajuns la stadiul ăsta de Stephen King. Noaptea când dorm, dorm. Nu-mi amintesc nimic din ce visez şi mi se pare extraordinar că sunt scriitori care au vise revelatorii pe care le aştern pe hârtie şi totul prinde o structură a unei povestiri. Stephen King este împăratul coşmarurilor. El are coşmaruri perpetue pe care le vinde pe foarte mulţi bani. E extraordinar şi apreciez oamenii care din punct de vedere literar au continuitate în ce fac. Stephen King este un autor controversat. Sunt oameni care îi neagă calitatea artistică şi scriitoricească, spun că e vândut publicităţii. Ar fi Dan Brown, Paulo Coelho. Sunt nişte oameni pe care dacă îi citeşti, cu siguranţă vei afla şi lucruri bune pentru sufletul tău. Dacă le negi cărţile, le negi importanţa pe care o au în lumea asta, ar fi o dovadă de micime să-i excluzi pe cititorii lor. De ce oamenii aleg să-i citească pe acei autori, asta ar trebui să ne întrebăm. Poţi prosti 100, 1000 de oameni, dar sunt milioane de oameni care le citesc cărţile şi dacă acele cărţi le fac vieţile mai frumoase, eu zic că ei merită toţi un premiu Nobel pentru literatură.