Cella Serghi s-a născut pe 22 octombrie 1907 (4 noiembrie, stil vechi), la Constanța. Camil Petrescu o alinta Moft, și ea chiar asta a fost pentru el. Un capriciu. Apoi romancierul i-a spus și „Moft năzdrăvan”, „Moft solipsist”, „Moft apodictic”.
“Camil mă privea uneori că de pe alt tărâm, alteori parcă era gata să mă îmbrăţişeze. Într-o clipă mă tachina, începea să se joace cu mine, să mă chinuie şi să mă descompună că pe o jucărie, ca să-mi cunoască toate rotiţele, să fie ale lui. Dar el, nu al lor, nu al meu, el al nimănui.
Nici măcar nu se teme, nu se apără. E sigur de el, sigur şi uşor ironic. Sigur şi puţin trist. Ca un om în faţa unei vitrine, admirând o bijuterie care-l fascinează. Ar vrea s-o aibă, dar ştie bine că asta nu se poate. Îl desparte o vitrină, adică o lume. E durere şi furie în privirea lui. E şi ceva îmbietor şi bun. Va pleca din faţa vitrinei cu o uşoară nostalgie. Are alte treburi, alte socoteli. Lumea e mare. Nu-i cât vitrina. Dar pentru mine, pământul s-a micşorat. E atât cât îl înconjoară pe el. Lumea e toată el.”, scria Cella Serghi în autobiografia sa.
“Pe firul de păianjen al memoriei” este și volumul în care se găsesc cele mai multe referințe directe către Camil Petrescu. Acolo scrie Cella numele de alint care a ajuns emblematic pentru povestea de iubire a scriitoarei.
“În preajma lui, pe plajă, se strângeau codanele, femeile foarte tinere, ca în jurul pictorului de care fusesem îndrăgostită când aveam şaisprezece ani, la Mangalia. Diferenţa de vârstă dispărea inexplicabil între Camil şi şcolăriţele din jurul lui.
Eu aveam douăzeci şi trei de ani şi mi se părea că nu mai sunt tânără, că am trăit o sută. Camil, sigur de el, orgolios, era încântat de soare, de mare, de mine. Uneori, mă căuta îngrijorat.
— Moft, pe unde umbli? Unde-ai fost?
— Era prea mare înghesuială aici.
— Moft, nu fii bosumflat! Cum te scap, cum o iei razna.
Ochii îi scânteiau, faţa-i strălucea, totul în jurul nostru strălucea, scânteia, vibra. În razele soarelui, coasta era într-adevăr de argint, marea liniştită părea un imens cobalt. Camil era destins, fericit. Dar uneori, din senin, se întuneca.
Era mândru când mă vedea cât de departe înot, dar şi îngrijorat. Îi arăta lui Vraca un punct în depărtare:
— Uite scufiţa albastră, uite unde a ajuns! E o nebunie!”
”— N-ai nelinişti, incertitudini? mă întreabă Camil.
— Neliniştile le-am moştenit. Incertitudini? Nu, slavă Domnului! Trăiesc între două certitudini. M-am născut şi am să mor.
Camil e dezarmat.
— Moft solipsist!
Nu ştiam ce înseamnă solipsist, dar nu întrebam…”, scrie Cella, în același volum.
”— Moft năzdrăvan! exclamă, când dimineaţa la opt mă întâlnea lângă chioşcul de unde îşi lua ziarele. Ce cauţi la ora asta pe străzi?
Îl conduceam până la Capşa. Simţeam că abia aşteaptă să rămână singur să-şi răsfoiască ziarele. Totul îl interesa. Pe mine, doar el. Nu mă chema să întru, să stăm de vorbă. Despre ce am fi putut vorbi acolo, în auzul, în văzul tuturor?
Odată m-a întrebat, cu totul neaşteptat:
— Când vii la mine?
Am plecat fără să răspund. Am fugit”
„Am rămas cu un dor...”
Cella Serghi s-a îndrăgostit de scriitorul Camil Petrescu în 1927, când l-a întâlnit la Ştrandul Kiseleff din Bucureşti. Ea avea18 ani. Era tânără, blondă şi frumoasă, el era un bărbat scund şi surd. Pentru Cella a fost dragoste la prima vedere, aşa cum mărturisea în cartea sa de memorii.
”Nu era înalt, şi asta îl supăra poate tot atît de mult cît şi surzenia. Avea un mers sacadat. Umerii înţepeniţi, ochii apropiaţi, atenţi, vrînd parcă să audă cu ei şi protestînd permanent, vehement, împotriva a tot ce se întîmplă în jurul lui, în ţară, în lume", îl descrie Cella pe Camil Petrescu.
„Niciodată nu va şti omul ăsta cât rău mi-a făcut. Am rămas cu un dor. Cum să-ţi explic? Neliniştea mea...”. Sunt vorbele triste ale Dianei Slavu, celebra eroină a Cellei Serghi din romanul "Pânza de păianjen".
Cealaltă iubire a Cellei Serghi
Poate o singură altă mare iubire a avut Cella Serghi, în afară de scriitorul Camil Petrescu: Marea. De altfel, marea este și un laitmotiv în romanele scrise de ea.
„M-am născut la Constanța, într-o casă de pe strada Mării, și prezența mării a avut o influență deosebit de puternică asupra copilăriei mele. Despărțirea de mare, din cauza refugiului, a fost un șoc care a lăsat urme adânci. M-a urmărit nostalgia mării, dorul de mare mi-a îndurerat copilăria.” Sunt cuvintele Cellei Serghi, atunci cand a fost intrebată despre primele sale amintiri.
Casa și străduța există și acum. Lipită de vila Șuțu, aflată acum în paragină, și la câțiva pași de malul marii, casa modestă, fără etaj sau curte, dă direct în străduțăâa Marii (numită acum Krikor Zambaccian).
La începutul Secolului 20, marea ajungea exact la capătul străzii, lovind cu valurile fundația vilei Șuțu. Cella avea marea la picioare.
„Marea e o prezență vie și o prezență de vis. Mișcarea ei necontenită, valurile care se izbeau cu disperare de stânci și toate acele schimbări de culoare, de la verdele jadului la albastru de cobalt, nisipul, aur încins, diminețile triumfătoare de la Mamaia, Cazinoul și în centru statuia lui Ovidiu, iar la câțiva pași, pe strada Traian, dugheana bunicului, ticsită de ulcele de lut ars, opaițe, amfore, sticluțe irizate, figurine ciobite, descoperite în săpăturile străvechiului Tomis, totul era făcut să incinte, să neliniștească, să tulbure, să șlefuiască sufletul unui copil”, scrie ea.
Cine a fost Cella Serghi
Autoarea romanului interbelic "Pânza de păianjen" (1938) s-a născut la Constanţa, la 22 octombrie 1907, fiind fiica Carolinei şi a lui Avram Marcoff, un mic agent comercial. Pe numele său real Cella Marcoff, ea s-a inspirat din prenumele bunicului, Sergi Marcoff, de origine bulgară. În 1945, pseudonimul a devenit numele său oficial, se arată în "Dicţionarul scriitorilor români" (Editura Albatros, Bucureşti, 2002).
Clasele primare le-a urmat la Constanţaşi la Bucureşti, unde a făcut şi liceul (1919-1927), apoi Facultatea de Drept (1927-1931). A practicat pentru un timp avocatura, potrivit lucrării "Dicţionarul general al literaturii române" (Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2007).
A debutat cu reportaje - "Weekend în Bucegi, toamna", "Match de football" - în cotidianul "Gazeta" (1934), pe care le-a semnat Cella Marin, şi a colaborat la "Reporter", "Revista Fundaţiilor Regale", "Universul", "Democraţia" (cronică cinematografică şi teatrală), "Viaţa românească", "Femeia", "Gazeta literară", "Tomis", "Iaşul literar" ş.a.
"Pânza de păianjen", capodopera Cellei Serghi
Prima sa carte, romanul "Pânza de păianjen", a fost publicată în 1938. Apreciat în epocă, romanul a fost elogiat de Camil Petrescu şi Mihail Sebastian pentru calităţile lui analitice, fiind reeditat după 1944, în mai multe rânduri, cu modificări şi adăugiri. "Pânza de păianjen" surprinde ambianţa socială şi morală a epocii postbelice caracterizate printr-o "mare dragoste de viaţă şi o poftă nebună de a trăi" (N. Steinhardt), citat de "Dicţionarul scriitorilor români" (Editura Albatros, Bucureşti, 2002).
Romanul psihologic reface destinul nefericit al Dianei Slavu, care aspiră la o iubire pură şi autentică. În schimb, ea întâlneşte doar oameni capabili de o dragoste meschină, cum sunt Michi Ioanescu, soţul, sau Alex Dobrescu, amantul de mai târziu. Diana, în încercarea de a evada din existenţa monotonă şi cenuşie, în care se simte prinsă ca o insectă în reţeaua unei pânze de păianjen, caută să se definească în raport cu semenii ei, găsind în idealul social un sens posibil al vieţii. Romanul se remarcă, dincolo de intrigă, prin sinceritatea şi candoarea confesiunii, observaţia minuţioasă, puterea "de a da viaţă şi relief ultimului detaliu" (M. Sebastian), descrierile pline de lirism și stilul alert.
"Pornind dintr-o experienţă de viaţă şi mai puţin dintr-o formulă literară" (P. Constantinescu), "Pânza de păianjen" rămâne nu numai opera cea mai bună a Cellei Serghi, ci şi unul dintre cele mai interesante romane psihologice din epocă. ("Dicţionarul scriitorilor români", Editura Albatros, Bucureşti, 2002)
Protagonistele din cărțile Cellei Serghi își dau seama că fericirea în viaţă nu este sinonimă cu iubirea
La fel ca şi alţi scriitori, Cella Serghi a abordat subiecte care s-au înscris în dogmatismul epocii: romanul "Cad zidurile", în 1950, retipărit în 1965, sub titlul "Cartea Mironei", următoarele ediţii au apărut sub titlul "Mirona"; nuvela "S-a dumirit şi Moş Ilie" (1950), "Surorile" (1951), "Cantemiriştii" (1954). "Cartea Mironei", ulterior "Mirona", este un "roman al unui roman (sau mai curând jurnal al unui roman)" (Perpessicius), surprinzând ambiţia Mironei Runcu de a deveni scriitoare. Aceeaşi idee se află şi la baza romanului "Genţiane", Rada Ionac, protagonista acestuia, îşi dă seama că fericirea în viaţă nu este sinonimă cu iubirea. Atrasă de mirajul scenei, ea renunţă la dragoste, consumându-şi toate energiile pentru obţinerea diplomei de regizor.
Diferit prin stil şi relevanţă picturală este romanul "Fetele lui Barotă" (1958), care a fost republicat în 1974, sub titlul "Iubiri paralele", în care autoarea expune confruntări de mentalităţi într-un imobil locuit de foşti proprietari şi chiriaşi de altă condiţie socială. La aproape acelaşi nivel se află romanul "Genţiane" (1970), mai puţin reuşite fiind povestirea "În căutarea somnului uriaş" (1980) şi romanul "Această dulce povară, tinereţea" (1983).
O edificatoare scriere memorialistică este, în schimb, "Pe firul de păianjen al memoriei" (1977), care surprinde laboratorul de creaţie al autoarei, dezvăluind, în acelaşi timp, numeroase "izvoare şi chei" ale personajelor şi evenimentelor.
Îmbinând ficţiunea cu documentul, Cella Serghi creionează portrete, în parte credibile, în parte imaginare: Camil Petrescu, Mihail Sebastian, Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu, Eugen Lovinescu etc. Dincolo de retuşurile realităţii, se regăsesc aici sinceritatea şi naturaleţea romanului de debut. Viziunea asupra vieţii aminteşte formula lovinesciană a unui "realism viguros strâns pe firul de mătase al duioşiei şi omeniei", se arată în lucrarea "Dicţionarul scriitorilor români" (Editura Albatros, Bucureşti, 2002).
Cella Serghi a tradus din Françoise Sagan ("Vă place Brahms?", Bucureşti, 1971, în colab. cu Catinca Ralea), Françoise Mallet-Joris ("Casa de hârtie", Bucureşti, 1972), Andrée Chedid ("Celălalt", Bucureşti, 1977).
Scriitoarea s-a stins din viaţă la Bucureşti, la 19 septembrie 1992, la vârsta de 84 de ani, în apartamentul ei din Bucureşti, situat lângă Grădina Cișmigiu, notează Antena3 CNN.